Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi Fundaţia "Ioan Bărbuş" vor organiza JOI, 16 iunie 2011, ora 17.30 la sediul IICMER (Str. Alecu Russo, nr. 13-19, etaj 5) conferinţa UTOPIE, MIT şi REVOLUŢIE, la care vor participa OLAVO DE CARVALHO, profesor de filosofie politică, și VLADIMIR TISMĂNEANU, profesor, University of Maryland, preşedintele Consiliului Ştiinţific IICCMER. Conferința va fi moderată de Mihail Neamţu, director ştiinţific IICCMER.

Olavo de Carvalho este filosoful brazilian care prin realismul, luciditatea, erudiţia şi curajul său intelectual de excepţie a reuşit să zdruncine hegemonia culturală a stângii marxiste din America Latină. Printre contribuţiile sale se numără explicaţia asupra originilor intelectuale şi unităţii ideologice colectiviste, dincolo de aparentele diferenţe de conţinut doctrinar ale acestora. Olavo de Carvalho expune în opera sa caracteristicile definitorii ale mentalităţii revoluţionare, resort al celor mai criminale dictaturi din istoria umanităţii.

Acum zece ani a plecat dintre noi Ioan Bărbuş.

Între timp, s-a putut vedea o parte din dosarului lui de la securitate, adică ciosvârta care ne-a fost aruncată spre studiere. Chiar şi aşa, din documente din '89, se vede cum securiştii se plângeau că tot nu colaborează. După ce i-au făcut viaţa bucăţi, tot nu colabora. După 17 ani de închisoare, din care 7 la Râmnicu Sărat, după nenumărate interogatorii și anchete, până la sfârşitul lui '89, după ce ascultaseră telefoanele şi citiseră scrisorile familiei, după ce lansaseră zvonuri despre el la prietenii care îi mai rămăseseră, după ce ceruseră de la cunoscuţii lui declaraţii despre obiceiurile şi locul unde doarme câinele familiei, după toate drăcoveniile lor, el tot nu colabora.

Se aseamănă cu Edmond Dantes numai prin faptul că a făcut puşărie pe nedrept din vina unor scursuri de oameni. A fost mai norocos însă pentru că în închisoare a întâlnit nu un mentor, ci sute de eroi şi martiri, şi pentru că logodnica lui, Elsa Anca, l-a aşteptat cei 17 ani, s-au căsătorit şi au avut copii. A ieşit din închisoare la termen (fără 4 zile pentru cei 4 ani bisecţi) şi nu i se poate reproşa vreun fel de resentiment, sau măcar ambiguitate morală, în ce priveşte nedreptăţile suferite. În nici un document, în nici o turnătorie, în nici o bârfă nu se aminteşte măcar în treacăt că ţinea vreun răboj gunoaielor care l-au pus la atâtea încercări.

Acum zece ani nu exista Şcoala de vară de la Râmnicu Sărat şi nu fusese condamnat oficial comunismul. Însă acum zece ani nu ar fi văzut nimeni în Ioan Bărbuş un Edmond Dantes transformat în Contele de Monte Cristo şi nici nu s-ar fi spus că nu se mai poate respira din cauza atmosferei de revanşă create de victimele comunismului.

Ioan Bărbuş se bucură acum de lumină. Nu mai e atins de ingratitudinea unei mari părţi a contemporanilor noştri, indiferent dacă aceasta e mai aproape de nesimţirea animalică sau se ascunde finuţ sub aiureli intelectuale. Oamenii cumsecade vor găsi în el un om obişnuit, care se juca cu câinii de pe stradă, stătea la coadă la cartofi, căra căţile copiilor şi, da, avea slăbiciuni, însă era şi eroul despre care se poate spune că a trăit cuvintele pe care Churchill doar le-a pronunţat în 1941: nu a cedat, niciodată, niciodată, niciodată, în nimic, mare sau mic, important sau meschin; nu a cedat niciodată decât convingerilor de onoare şi bun simţ; niciodată nu s-a dat bătut în faţa forţei; niciodată nu s-a dat bătut în faţa puterii aparent covârşitoare a duşmanului. “Never give in, never give in, never; never; never; never - in nothing, great or small, large or petty - never give in except to convictions of honor and good sense. Never yield to force; never yield to the apparently overwhelming might of the enemy.”

Despre Ioan Bărbuş aflăm din documentele CNSAS că a fost mai tare decât ştiam. Putem să ne văităm că numai sunt astăzi alţii ca el, sau putem să ne bucurăm ca el de florile de primăvară şi să mângâiem primul maidanez pe care îl întâlnim şi, ca el, să savurăm cu voluptate o carte reacţionară, să ne punem o iconiţă cu Maica Domnului în buzunar, la tocul de ochelari şi în portofel şi să fim gata să continuam lupta morală şi intelectuală. Că pe cealaltă au purtat-o, în locul nostru, el şi mulţi alţii ca el.

Nu de mult, TVR a difuzat o pledoarie pentru iertare a lui Andrei Pleşu într-o discuţie cu Gabriel Liiceanu.

Nu este prima dată când cei doi vorbesc despre victime şi călăi în postcomunism. Ca de obicei, Pleşu îşi asumă poziţia creştină, Liiceanu nu neapărat. Pleşu stă la taifas, mai şi glumeşte, e un mitic simpatic, iar Liiceanu e serios, grav, cu logica lui implacabilă. Pleşu insistă pentru iertare, Liiceanu pentru dreptate. Pleşu pare de treabă, Liiceanu pare neînduplecat. Cam la fel a ieşit şi după discuţia cu Michnik, Liiceanu „procuror”, Pleşu „minte strălucită”.

Aşa să fie? Aş spune că e mai degrabă invers. Cel care este blând cu cel crud sfârşeşte prin a fi crud cu cel blând (Midraş).

Ulterior, întâlnirea Pleşu-Michnik de la Ateneu a dus inversiunea morală şi deformarea realităţii până la grotesc.

Liiceanu a fost pus la colţ de Michnik pentru istoricul sau Apel către lichele, din 1990, printr-o replică ce a stârnit hazul sălii după cum arată România liberă.

"Eu, în 1990", a spus Liiceanu, "le-am cerut comuniştilor care ne terorizaseră vreme de 40 de ani să se dea puţin deoparte ca să nu ne mai «fericească» în continuare. Am greşit cerându-le asta?" „Da', bineînţeles", a replicat Michnik, spre hazul publicului, argumentând că „logica acuzelor nu are sfârşit".

Poate că Liiceanu şi-ar fi încasat un perdaf şi mai dur de la Michnik, din cele pe care le administrează Michnik în Polonia. Noroc cu Pleşu, care a intervenit în favoarea prietenului său cu argumentul „noi doi suntem ca Stan şi Bran”.

Să privim totuşi lucrurile cu seriozitatea cuvenită. Pentru că atât moral, cât şi pragmatic, oricum ai lua-o, miza acestei discuţii e mult mai presus de estetica discursului, de hazul şi confortul afectiv al spectatorilor sau de impresia generală cu care aceştia rămân după discuţie.

Una este dacă societatea ar fi otrăvită de victimele comunismului, de conţii de Monte Cristo care nu-şi iartă călăii, alta este dacă, dimpotrivă, societatea are nevoie de lustraţie, de judecarea şi pedepsirea criminalilor, otrava din societate provenind de la ticăloşii prezentului, care descind în linie directă din tiranii psihopaţi ai trecutului.

Problema practică: persistenţa vechilor structuri, sau încăpăţânarea victimelor de a nu ierta?

Pentru a răspunde, e suficient să facem câteva constatări simple: Cine sunt, în România ultimilor 20 de ani, protagoniştii marilor scandaluri de corupţie, trafic de influenţă, tunuri financiare, spălare de bani, reţele de şpagoducte, afaceri cu droguri, combinaţii cu mafia rusă, chineză, arabă? Securiştii sau rămăşiţele burghezo-moşiereşti? Cine trage sforile in politică, business, sindicate, media? Vechile cadre din PCR şi organe sau victimele comunismului? Atunci, cine otrăveşte societatea?

„Conţii de Monte Cristo”? Cine ar putea fi ei? Foştii deţinuţi politici, în primul rând. Adică eroii noştri, cei care au salvat obrazul ţării atunci când era ocupată de ruşi în timp ce prea mulţi trădau, profitau sau nu le păsa. Chiar trebuie să ne întrebăm dacă ei sunt cei care otravesc de 20 de ani societatea? Nu ar trebui să le arătăm cinste şi respect mai întâi? Iar apoi, aceia care sunt mai buni decât ei, pot să le arate cu degetul eventualele slăbiciuni.

Dar să ne gândim dacă se pot enumera cazurile de răzbunare. Nici măcar nu s-a pus problema răzbunării! Ştie cineva măcar un exemplu de torţionar care să fi cerut iertarea şi pacea şi să fi fost refuzat? Nu!

Tuturor ne vine însă în minte circul făcut de Vadim, PSD şi de ceilalţi tovarăşi, cu concursul PNL, la condamnarea crimelor comunismului, filmele comuniste difuzate nu demult pe la televiziuni, nomenclaturiştii şi securiştii cu pensii grase plătite de noi, beţele în roate în calea accesului la dosarele securităţii şi conţinutul răvăşit al acestora, piedicile în calea retrocedării bunurilor furate de comunişti.

Aşa ar trebui să se comporte cei care îşi regretă crimele şi se străduiesc să obţină iertarea? Nu. Aşa se comportă cei care au chinuit, jefuit şi omorât pe vremea comunismului iar acum îşi bat joc în continuare de aceleaşi victime.

Îşi închipuie cineva că vreun Merce, Iliescu, etc, vor împăcarea din motive de natură duhovnicească şi suferă pentru că victimele se încăpăţânează să nu-i ierte?

Să fim serioşi, toată lumea ştie că pe ei de fapt nu îi interesează să fie iertaţi, ci să scape de pedeapsa cuvenită şi să-şi păstreze privilegiile. Nu remuşcările şi refuzul iertării le tulbură somnul şi le strică tihna pensiei, ci Proclamaţia de la Timişoara, condamnarea comunismului, lustraţia şi măsurile anticorupţie. Ticăloşii de anvergură învârt bine vorbele, nu degeaba sunt maeştri ai manipulării. S-au prins că disertaţiile cu iertarea-răzbunarea pot să fie în folosul lor şi, cunoscând limbajul şi argumentele, le mânuiesc bine şi se distrează pe cinste!

Cum poate atunci un om ca Andrei Pleşu să spună că răzbunarea, revanşa, obsesia dreptăţii sunt o problemă în România anului 2011? Problema, ştie toată lumea, e perpetuarea minciunii şi menţinerea ticăloşilor în posturi cheie.

Din păcate, acesta este trendul european. În instituţiile UE nu se respectă eroii, ci numai foştii înalţi funcţionari europeni. Acolo nu lucrează şi nu au lucrat victime ale comunismului. Foştii nomenclaturişti şi fiii lor sunt preferaţi pentru că au deja poziţii cheie, mentalitate asemănătoare şi posibilităţi de alcătuire a unui CV de succes. L-a văzut cineva pe Barosso vizitând vreo fostă temniţă comunistă? Câţi copii de nomenclaturişti, care sunt azi în posturi interesante la  Bruxelles, Bucureşti sau în altă capitală a UE au intrat în închisorile de la Sighet sau Râmnicul Sărat?

Problema morală: iertarea creştină sau iertarea impusă de Stat

Nici din punct de vedere moral lucrurile nu sunt greu de înţeles. Trebuie pornit de la clarificarea sensului termenilor iertare, împăcare şirăzbunare. Altfel propovăduim o mila creştinească strâmb înţeleasă sau o meditaţie zen fără cap şi fără coadă.

Iertarea se dăruieşte, nu se obţine în „stilul smuls”. Nu este un drept fundamental al securistului, pe care acesta poate să îl revendice cu pumnul în masă începând cu data de, să zicem, 22 decembrie 1989, în cazul României.

Pentru ca iertarea să aibă rost, trebuie să se ştie ce anume se iartă, să se definească şi să se recunoască răul, să fie regretat şi să nu se repete.

Iertarea nu înseamnă uitare. Răul făcut trebuie reparat, adică trebuie să se refacă reputaţia celui defăimat, să se dea înapoi bunul furat, să se restabilească un drept legitim care a fost îngrădit, etc.

Dacă cineva decide să ierte un rău suferit, rămâne totuşi îndreptăţit să primească reparaţii.

Împăcarea, reluarea unor relaţii omeneşti după iertare, e un demers greu şi îndelungat, care cere omenie, încredere şi sinceritate. Se face în primul rând de la om la om şi apoi la televizor.

Dacă e vorba de renunţarea la o acţiune în justiţie, aceasta nu înseamnă întotdeauna milostenie, nici că victima l-a iertat automat pe făptaş. Dacă e vorba de dreptatea lui Dumnezeu, iertarea înseamnă să îi laşi lui Dumnezeu judecata, iar tu să nu osândeşti şi să nu ţii vina. Nu e vorba de suspendarea dreptăţii. Dumnezeul nostru este drept. Dumnezeu însă ne îndeamnă să iertăm şi se bucură când o facem, dăruieşte haruri celor care iartă, aude glasul celui nedreptăţit şi ia seama dacă acesta iartă pe duşmanii săi, şi se roagă pentru ei.

Am spus că iertarea se dăruieşte, nu se pretinde şi nu poate fi decretată. Tot astfel, alegi să faci milostenie. Dar dacă Statul impune ca politică a sa nesocotirea adevărului şi nepedepsirea crimelor, atunci victima nu alege liber să ierte.

Sunt nenumărate victime ale comunismului care şi-au iertat, din milostenie creştină, călăii, chiar dacă aceştia nu şi-au recunoscut faptele, nu s-au căit, nu au încercat nici cel mai mic gest de reparaţie. Dar asta e doar o - deosebit de nobilă - decizie personală. Societatea nu poate să o impună, nu poate să ierte in numele victimelor.

Cea care are dreptul să ierte este victima. În cazul comunismului, majoritatea covârşitoare a victimelor a murit deja. Ca să-l citez şi eu o singură dată pe Michnik „nu stă în puterea noastră să iertăm în numele celor care au fost ucişi în zori“.

Iertarea nu este toleranţă pentru păcat. Este bine ca cel care greşeşte să fie certat. „Să nu duşmăneşti pe fratele tău în inima ta, dar să mustri pe aproapele tău, ca să nu porţi păcatul lui”. (Leviticul 19, 17)

Tot din această perspectivă, şi păcătosul trebuie privit ca un fiu demn şi matur al lui Dumnezeu. Trebuie să i se acorde şansa de a se dezbăra cu totul de răul pe care l-a făcut. Nu să fie tratat ca un toxicoman căruia i se dau droguri ca să nu intre în sevraj. Trebuie să afle ce a făcut, să cunoască victima ca pe un om, după ce a tratat-o mai rău decât pe o vită, să încerce măcar să repare ce se mai poate. Un intelectual creştin ar trebui nu numai să facă apeluri în favoarea iertării, ci să dorească întoarcerea şi mântuirea păcătosului. Un intelectual creştin care a citit comentarii biblice sofisticate ar trebui să ştie ce ştie orice preot de la ţară, că un suflet, cu cât e mai împovărat de păcate, cu atât are mai mare nevoie de un reper solid, de pocăinţă, de îndreptare, de pace şi încredere, de iertarea adevărată, nu de un surogat impus prin lege. În fond, cei care nu ţin seamă de aceste exigenţe, nu slujesc iertarea care aduce pacea, ci ispita de a bifa repede o reconciliere de formă.

În plus, dacă cineva nu iartă deşi i s-a cerut iertare, nu înseamnă numaidecât că el intoxică societatea. Nu înseamnă neapărat că cere răzbunare. Înseamnă doar că el, ca victimă, rămâne cu sufletul amărât, neputând  trece peste răul care i s-a făcut. În definitiv, este problema lui cu Dumnezeu, nu e problema societăţii. Oricum, revanşarzii şi ciudoşii dintre noi nu sunt în primul rând victimele comunismului, aşa că atmosfera de ură nu li se poate imputa acestora din urmă.

Răzbunarea este atât refuzul iertării cât şi întoarcerea în fapt a răului suferit, plata cu aceeaşi monedă. Răzbunarea şi dorinţa de răzbunare nu sunt acelaşi lucru.

Aplicarea legilor unui stat normal nu este expresia răzbunării.

Soluţia Michnik: iertarea ca drept inalienabil al securistului

Cum e posibil ca Andrei Pleşu să emită o frază ca asta „...de pildă, în Polonia, oameni ca Adam Michnik au stabilit că a continua în stilul Contele de Monte Cristo sfârşeşte prin a face exact ce au făcut ăia, a hrăni o formă de ură...”?

Cine e Michnik să „stabilească”?  Şi ce dacă „a stabilit”? Nu mai e nevoie de legătura cu realitatea? Dar în Polonia cine sunt conţii de Monte Cristo? Unde sunt răzbunările? De ce nu am auzit de ele?

După câteva zeci de ani de comunism, a dat Dumnezeu să nu mai fie teroare, deşi artizanii terorii sunt bine mersi printre noi. Michnik ne spune că această schimbare ar fi în sine suficientă pentru reconciliere. Prin urmare soluţia este amnistia. Dacă nu e adoptată, Michnik ne dă şi un avertisment: victimele, în frunte cu Biserica, sunt acum în poziţia să declanşeze ceva asemănător comunismului.

Michnik s-a împăcat cu fosilele comuniste. Îl apără şi admiră public pe Jaruzelski pentru că s-a purtat mai bine decât s-ar fi purtat ruşii dacă ar fi ocupat Polonia în 1981. Michnik spune că Jaruzelski e scuzabil pentru că nu a făcut ca Ceauşescu. (Dar noi suntem în ţara lui Ceauşescu, un motiv în plus pentru a nu aplica modelul de iertare Michnik).

Iertarea pe care a dăruit-o Michnik e doar pentru comunişti, nu se extinde şi la foştii săi colegi de Solidaritate din anii '80. Are un colţ de mamut împotriva fraţilor Kaczynski şi Bisericii catolice. Dar şi comuniştii polonezi au crime pe conştiinţă. În Polonia anilor 81-89, au fost mulţi oameni omorâţi de SB (securitatea poloneză), ca să nu vorbim de trecutul mai îndepărtat, stalinism, etc. Existau mulţi deţinuţi politici. Exista şi tortură. Chiar nu se mai ştiu împrejurările în care a murit Jerzy Popiełuszko? Sau sunt doar „accidente de parcurs”?

Michnik nu este cel mai strălucit intelectual polonez, este doar cel mai mediatizat, ceea ce nu e un merit în sine, mai ales pentru presa de azi. Suntem contemporani şi cu alţi mari intelectuali polonezi, Stefan Wilkanowicz, Zdisław Krasnodębski, Jacek Trznadel, Bronisław Wildstein şi alţii. Încep să cred că cei care îl citează pe Michnik nu au mai ştiu nimic altceva despre Polonia. E destul de amuzant că, la noi, unii susţin poziţia lui Michnik din considerente creştine, în timp ce el o susţine ca ateu – doar că o presară cu citate din Scriptură.

Intelectualii gingaşi, eurofili, care nu pot să sufere tonul ridicat, ar trebui să înceapă să înţeleagă ce ştiu oamenii simpli: anume că minciuna este o violenţă asupra conştiinţelor şi că nu coexistă cu iertarea şi împăcarea. Altfel, o să credem că minciuna, dacă e ambalată ca pentru Valentine’s day, nu e toxică şi că nu e nici o legătură între minciună, perpetuarea urii dintre oameni şi faptul că de zeci de ani celui mai bun i se dă la cap în timp ce ticălosul şi şmecherul plutesc la suprafaţă.

(Opinie publicată iniţial şi comentată pe inliniedreapta.net)

Propunere: Tinand cont de rolul decisiv jucat de Vasile Paraschiv ca oponent al politicii anti-democratice, anti-populare si anti-muncitoresti a regimului comunist din Romania, de meritele sale recunoscute in Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania ca figura emblematica a disidentei romanesti, de curajul sau invincibil si de exemplara sa intransigenta in lupta pentru drepturile omului, impotriva samavolniciei si abuzurilor proprii regimului ilegitim si criminal, cred ca ar fi normal, chiar urgent, ca o strada din Ploiesti si una din Bucuresti sa-i poarte cat mai curand numele. Ma bucur sa anunt ca aceasta propunere este sustinuta de Asociatia “21 Decembrie 1989″, de Fundatia “Ioan Barbus” si de numeroase alte organizatii civice. (6 februarie 2011).

A plecat dintre noi un adevarat erou. Vasile Paraschiv si-a ridicat vocea impotriva dictaturii comuniste inca din anii 70, cand altii preferau complicitatile silentioase, nemaivorbind despre sicofantii de serviciu (unii apar azi pe varii irealitati ca analisti politici). A parasit PCR in 1968, convins ca are de-a face cu un partid al carieristilor, al impostorilor, al lichelelor si al uzurpatorilor. A vaslit cu temeritate impotriva curentului (sa te retragi din PCR exact in 1968, cand Ceausescu organiza mascarada unanimitatii nationale, proba o intuitie politica colosala). A fost o forta dinamica in cadrul Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din Romania (SLOMR), o initiativa civica independenta de un imens curaj despre care trebui sa se invete in scoli (miscarea a pornit cu trei ani inaintea Solidaritatii din Polonia si a fost sufocata de Securitate inainte de a se putea dezvolta ca actiune sociala colectiva la nivel de masa). Intr-un regim care se pretindea al celor multi, fiind de fapt al celor putini, Vasile Paraschiv a vorbit intr-adevar in numele oropsitilor vietii. Se intreaba unii care a fost situatia clasei muncitoare romanesti sub comunism, sugerand cumva ca lucrurile nu erau chiar atat de tragice. Ii indemn sa citeasca marturiile acestui combatant pentru libertate.

Vasile Paraschiv a riscat enorm, a devenit un fel de nemesis al liderului unui partid ce-si zicea al clasei muncitoare si era de fapt al unei birocratii parazitare, impertinente si profitocratice. Contestata de Vasile Paraschiv, Paul Goma, Ionel Cana, Gh. Brasoveanu si ceilalti luptatori-disidenti, ideologia oficiala se naruia ca un castel din carti de joc. Ucenicul de cizmar, omul cu profesie incerta numit N. Ceausescu, in fapt un lumpen semi-analfabet nimerit accidental in miscarea comunista ilegala si lansat pe orbita politica gratie protectiei asigurate de Dej si grupul acestuia, se vedea sfidat de un adevarat proletar. Cum l-au sfidat, pe el si regimul comunist, minerii din Valea Jiului din 1977, condusi de Constantin Dobre si muncitorii de la Brasov din noiembrie 1987. Cum l-au si i-au sfidat revolutionarii anticomunisti din decembrie 1989. Pentru bonzii pseudo-sindicalismului comunist, Vasile Paraschiv simboliza o traditie pe care ei faceau tot ce le statea in puteri spre a o anihila. Pentru Vasile Paraschiv, esenta comunismului era turpitudinea, samavolnicia, dedublarea, minciuna, persiflarea si negarea drepturilor omului. De aici si insistenta sa, inainte si dupa 1989, pentru refuzul de a tolera abuzurile si faradelegile. Iata cum ii privea el pe fostii sai tortionari si pe patronii lor: “Ei nu au constiinta si nici sentimente umane care sa-i opreasca sa ucida. Represiunea, terorismul, asasinatele si moartea constituie meseria lor”. Unii dintre acestia (si nu putini) au prosperat dupa 1989 si au continuat sa-si ponegreasca si sa-si ameninte victimele, inclusiv pe Vasile Paraschiv.

Am scris de-a lungul anilor despre Vasile Paraschiv si lupta sa, l-am admirat si m-am bucurat de prietenia sa. Ne-am intalnit de mai multe ori, gratie bunavointei lui Sorin Iliesiu. Pe 18 apilie 2006, cand demara activitatea Comisiei Prezidentiale, mi-a daruit volumul sau Lupta mea pentru sindicate libere in Romania. Terorismul politic organizat in statul comunist (Editura Polirom, 2005, editie ingrijita, studiu, note si selectia documentelor de Oana Ionel si Dragos Marcu, postfata de Marius Oprea). A scris atunci o dedicatie care m-a miscat, m-a onorat si ma va onora intotdeauna: “Domnului prof. univ. Vladimir Tismaneanu de la Vasile Paraschiv, va daruiesc cu toata dragostea si admiratia mea pt. lupta ce o duceti impotriva comunismului, pt. dreptate si adevar alaturi de noi, victimele dictaturii comuniste din Romania, si cu fruntea sus” (am transcris exact dedicatia).

A fost un om drept si curat, exemplar ca vointa de a sta cu fruntea sus. Istoria onoarei la romani il va include la loc de cinste. Asemeni unor Lech Walesa, Zbigniew Bujak, Jacek Kuron si Karol Modzelewski in Polonia lui Gomulka si Jaruzelski, asemeni lui Milovan Djilas in Iugoslavia lui Tito, Vasile Paraschiv a demonstrat, cu pretul propriei libertati si sanatati, ca asa-zisa “dictatura a clasei muncitoare” era de fapt una asupra acestei clase, o comunitate umana cantata in ode si dispretuita in realitate de parvenitii lipsiti de suflet si de demnitate.

“Trec randuri, randuri muncitorii…” Ar trebui sa treaca, sa aseze drapelul in berna, pentru a-i aduce un ultim si binemeritat omagiu acestui veritabil erou al clasei muncitoare din Romania, autenticul lor purtator de cuvant in vremuri de cumplita opresiune, supliciat, agresat, calomniat, prea putin si prea tarziu recunoscut.

Iata linkul la un articol aparut, cu o superba ilustratie de Devis Grebu, in urma cu cativa ani in ziarul “Cotidianul”:

http://old.cotidianul.ro/vasile_paraschiv_si_teroarea_comunista_din_romania-11829.html

Prieteniile nu sunt pur si simplu oportunitati pentru efemere schimburi de amabilitati, de gratulari, de impresii mondene. Chiar mai putin sunt ele bazate pe aversiuni comune generate de perisabile conjuncturi. ”Shared hatreds make for strange bedfellows” scria marele ganditor Albert Hirschman in cartea sa “The Rhetoric of Reaction”. Dar “bedfellows” nu inseamna prieteni, in sensul veritabil si demn al cuvantului. Nu devii prieten, ci cel mult complice, cu cineva numai pentru ca detesti pe altcineva. Pe nisipurile miscatoare ale urii nu se poate cladi nimic viabil.

Pentru mine, prietenia inseamna solidaritatea mereu intarita întru principii si valori. Cand aceasta solidaritate se clatina, cand orgolii mistuitoare se combina cu varii complexe intr-o dezolanta alchimie resentimentara, cand trecutul este rescris pentru a deveni concordant cu actualele jocuri si combinatii, atunci se destrama si prietenia. Evident, unii rationalizeaza aceste decizii care anuleaza solidaritatea drept devotament pentru principii. Conform stilizarilor auto-justificative, ei n-au nimic cu oamenii concreti pe care ii ponegresc, ba chiar ii admira (cand nu-i dispretuiesc), problema este ca ei “nu pot renunta la principii”. As numi acest sindrom fetisismul principialitatii ostentative. In fapt, solidaritatile durabile se nasc din confluente valorice, din riscuri comune, din pariuri existentiale impartasite, din convergenta principiilor cultivate cu discretie, dintr-un atasament care nu se schimba peste noapte in raport cu un numar de idei, de norme morale, de aspiratii. Deci nu din cabale si jocuri de culise.

Prietenia este un mare pariu al unei increderi ce nu se zdruncina la orice incercare mai dificila. Dimpotriva, cand cerul se innoureaza, cand prietenii iti sunt insultati si calomniati (fie ca sunt in viata, fie ca au trecut in lumea dreptilor), nu te speli pe maini si nu intri in corul detractorilor, nu cautionezi , nici macar prin eschiva, bucuria acestora de a macula . Iar daca o faci, inseamna ca ai mimat doar prietenia. Exista si forme decente de despartire, nu doar cele menite sa dea satisfactie galeriei. Goethe spunea: “Pentru valet nu exista erou”. Iar Hegel completa aceasta inteleapta si trista constatare cu cuvintele: “Asta se intampla nu pentru ca eroul nu este erou, ci pentru ca valetul este valet”.

Ceea ce francezii numesc le don de l’amitiépresupune prin urmare consecventa, franchete si integritate. Suntem prieteni pentru ca refuzam fanatismele, tribalismele, fundamentalismele de orice culoare. Dar, la fel de important, pentru ca luptam pentru statul de drept, pentru libertatea individului (o libertate care nu se confunda cu un haos moral), pentru demnitate si pentru adevar istoric. Asa s-a construit relatia mea de solidara prietenie cu intelectualii si militantii civici care au infiintat Fundatia “Ioan Barbus” dupa numele unui exemplar barbat politic din PNT-ul lui Iuliu Maniu si Ion Mihalache, un om care a platit cu ani grei de temnita devotamentul si verticalitatea nedezmintite. Dupa 1989, Ioan Barbus a fost unul dintre vicepresedintii PNT-CD, a colaborat cu Corneliu Coposu, cu Serban Ghica si cu alti lideri taranisti. Le multumesc asadar acestor buni prieteni pentru solidaritatea asumata public in textul de mai jos. (VT)

Fundaţia Ioan Bărbuş îşi exprimă aprecierea pentru gestul Profesorului Vladimir Tismăneanu, Preşedintele Consiliului Ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), de a returna Partidului Naţional Liberal premiul "I.C.Brătianu".

Considerăm că această decizie este încă o dovadă a coerenţei morale a Profesorului Tismăneanu, un distins specialist în studiul comunismului, atât din punct de vedere academic, cât şi al cercetării şi dezvăluirii concrete a crimelor acestui regim în ţara noastră.  

Fundaţia noastră este deosebit de interesată în aceste cercetări, ea purtând numele lui Ioan Bărbuş, om politic trecut prin închisorile comuniste timp de 17 de ani, apoi persecutat şi urmărit pentru convingerile sale anticomuniste.

De aceea Fundaţia noastră a primit cu satisfacţie şi cu speranţă Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România şi actul istoric al condamnării regimului comunist, pronunţat în baza acestui raport de Preşedintele României, Traian Băsescu.

În plus, Fundaţia noastră a avut ocazia să colaboreze cu echipa IICCMER condusă de Prof. Tismăneanu şi să se convingă de profesionalismul şi integritatea cu care IICCMER lucrează pentru scoaterea la lumină a adevărului despre regimul comunist. 

Aşa cum Vladimir Tismăneanu a arătat prin gestul de a înapoia premiul "I.C.Brătianu", există o legatură esenţială între comunismul ca minciună ideologică, comunismul ca regim istoric ilegitim şi criminal, şi consecinţele sale, în primul rând morale, pe care le trăim astăzi.

Din această perspectivă, domnul Tismăneanu a considerat de datoria domniei sale să protesteze astfel faţă de faptul că Partidul Naţional Liberal, odinioară un mare partid istoric, ce a dat ţării noastre mari oameni de stat şi atâţia martiri şi eroi în vremea regimului comunist, s-a alăturat unor structuri care provin exact din acest regim, contrazicându-şi astfel valorile libertăţii şi orientarea pro-occidentala de la care se revendică. Vladimir Tismăneanu a oferit astfel un reper moral binevenit, în confuzia creată de bruiajul mediatic.

Atacurile murdare cu care este confruntat Vladimir Tismăneanu, tentativele de intimidare, ameninţările cu moartea ce i-au fost adresate, similare celor pe care le primea înainte de 1989 pentru activitatea sa de la Radio Europa Liberă, nu fac decât să confirme puterea politică şi mediatică de care încă dispun încrengăturile comuniste şi securiste. Dar şi faptul foarte important că ele se simt ameninţate de activitatea Profesorului Tismaneanu.

Confirmă şi necesitatea urgentă a lustraţiei pentru ţara noastră, atât spre limpezirea trecutului cât şi spre despărţirea de comunism, corupţie şi de toate acele conexiuni care ne trag departe de valorile Lumii Libere.

Confirmă deci, că domnul Tismăneanu spune adevărul, altfel nu s-ar explica atâta înverşunare.

Fundaţia Ioan Bărbuş îi mulţumeşte domnului Vladimir Tismăneanu şi se solidarizeaza cu domnia sa în faţa celor care încearcă să-l denigreze.

19 ianuarie 2011

Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu: în stânga - citind Proclamaţia Marii Uniri la Alba Iulia, în dreapta - în zeghea pe care o purta în temniţele comuniste.   

Dacă juriştii, demografii, sociologii, filozofii, teologii şi politicienii pot doar să discute despre avort, medicul este cel care îl execută. Atunci când provoacă un avort, ginecologul renunţă la caracterul hippocratic al profesiei sale ("nu voi da nici unei femei un pesar care să provoace avortul”) pentru a o exercita după convenienţele celor puternici sau după utilitatea socială.

Medicul care acceptă această mutaţie nu este decât un mercenar sau un funcţionar al cărui sens al responsabilităţii este pervertit. Medicul care execută avortul este desărcinat de funcţia să primordială, aceea de a respectă viaţă, înainte de a îndeplini "binele". În diverse spitale, incluzând cele universitare, orice clauză de conştiinţă a ginecologului care refuză întreruperea sarcinii "Ia cerere”, este adesea interepretată ca o abdicare de la profesia sa, ca un refuz de a servi sau că o “ciudăţenie" a unui sectant. Fără îndoială că exercitarea medicinei nu este nici neutră, nici inocenţă şi că ea este supusă concepţiei care inspiră instituţiile juridice şi politice ale statului. Din acest punct de vedere, corpul medical are ce să-şi reproşeze cu privire la exercitarea medicinei sub regimul nazist sau la practicile ce au avut loc în spitalele psihiatrice sovietice. De aceea, este indispensabil ca, din timp în timp, corpul medical să procedeze la o reîntoarcere critică aspra sensului activităţii sale. În spitalul de obstetrică-ginecologie în care lucrez, o echipă medicală încearcă să salveze viaţa unui prematur, iar câţiva paşi mai incolo, o altă echipă manipulează canula aspiratorului pentru întreruperea unei sarcini. Pe de o parte, personalul medical se ocupă de apărarea vieţii, iar pe de altă parte, este artizanul morţii unui copil nedorit.

Dacă un copil dorit, într-un anumit stadiu al dezvoltării sale, are dreptul să îşi continue existenţa intrauterină şi să se nască, deoarece el reprezintă o valoare pentru mama sa, pentru tatăl sau, cel nedorit este evacuat. Mama, tatăl sau alt membru al familiei se pot prevala de condiţia de adult şi de poziţia de forţă, pentru ca, în mod unilateral, să dea un verdict de recunoaştere sau de nerecunoaştere a valorii fiinţei intrauterine, adică de viaţă sau de moarte. Deci, copilul este admis sau nu să-şi continue existenţa prin referinţa altuia. Invocarea unui asemenea principiu axiologic este în afara oricărei consideraţii asupra fazei actuale a existenţei. Omul este astfel un "lup" pentru propriul copil, exemplu pe care nici un animal nu îl oferă.

Avortul nu poate constitui un semn de emancipare a femeii, care, după o expresie celebra şi de o vulgaritate studiată, trebuie să devină "stăpâna propriului pântec". Extirparea unui organ bolnav este un lucru, dar extracţia unui embrion este cu totul altceva, deoarece este deja prezent "un altul", o noua existenţă, distinctă de mama sa, cu un cod genetic original, diferit de cel al celor doi părinţi. De-a lungul timpului, întrebarea referitoare la momentul când începe viaţa pentru o nouă fiinţă umană a primit numeroase răspunsuri filozofice, metafizice, embriologice. Orice medic are datoria de a cunoaşte şi a evalua chestiunile etice pe care le traversează actul său medical, iar în acest context, interesul meditaţiei etice asupra chestiunii embrionului este, pentru ginecolog, deosebit de pragmatic, prin responsabilitatea ce şi-o asumă faţă de “actorii” procreaţiei şi faţă de morala deontologică.

Încă din 1930, unii ginecologi americani, preocupaţi de problema embrionului aflat în primele stadii ale dezvoltării sale, au propus termenul “pre-embrion” sau “embrion pre-implantare” pentru perioada de la concepţie până la sfârşitul nidaţiei. Dezbaterea statutului ontologic şi juridic al embrionului precoce este argumentul fundamental al bioeticii, disciplină ce a apărut prin anii ’60 şi care evaluează, dupa profilul moral operativ, progresele ştiinţifice şi tehnologia aplicată în domeniul biologic şi medical. Numeroase linii etice confluează şi creează aşa numitul "politeism" al bioeticii, însă două curente sunt principale: "laic" şi "personalist" (teologic).

Curentul "laic" refuză orice impunere derivată din viziunea religioasă, considerând că totul poate fi supus analizei raţionale. Etica promovată este cea "utilitaristă" prin maximizarea preferinţelor şi minimizarea suferinţelor umane3. Ea are o orientare evoluţionist-reductionistă, considerând că binele este acela care se acorda cu tendinţa generală a evoluţiei speciei, în care trebuie ameliorată caracteristica genetică şi împiedicată excesiva creştere demografică. În acest context, principiul "sacralităţii vieţii" devine relativ, fiind preferat cel de "calitate a vieţii". Se acceptă astfel, în condiţii de certă precizie, suicidul raţional (medical asistat). Etica laică respinge calificarea de persoană embrionului, până nu începe formarea structurii nervoase.

Curentul numit "personalist" nu neagă valoarea raţiunii, dar ea este subordonată existenţei divine. EI afirmă primatul persoanei şi consideră că forţa eticii se bazează pe valoarea personală. Admite existenţa obiectivă a normei morale (morala deontologică). Considerând viaţa ca un dar divin, etica personalistă promovează principiul "intangibilităţii vieţii", extins şi la embrion. Individul este liber în contextul datoriei. Apare, deci, principiul responsabilităţii, ce trebuie să se manifeste şi faţă de animale şi ambient, ca bunuri încredinţate custodiei omului.

Cititi mai departe:

CONSIDERAŢII PRIVIND CHESTIUNEA EMBRIONULUI
DR. DAN PĂSCUŢ *, DR. MAGDA PĂSCUŢ **

Apel către oamenii politici români

Referitor la necesitatea respingerii propunerii legislative privind exercitarea activităţilor cu caracter sexual autorizate, iniţiator dep. Vasile-Silviu Prigoană (PDL), înregistrată la Senat sub nr. b528/2010

Prostituţia constituie în întreaga lume un factor de imoralitate care conduce la degradarea fiinţei umane, la eşecul civilizaţiei. Întreaga propagandă mediatică realizată în favoarea legalizării prostituţiei se sprijină pe argumente false. Motivele invocate ascund, de fapt, importante interese de ordin financiar sau de altă natură (trafic de influenţă, corupţie, etc.) ale structurilor de tip mafiot.

Legiferarea instituţiei bordelului constituie una dintre cele mai perfide şi eficace strategii pentru a submina existenţa unui stat, a intereselor sale fundamentale pe care v-aţi angajat în faţa cetăţenilor să le apăraţi. Votarea unei asemenea legi nu poate fi văzută decât ca mărturie a degradării morale sau ca un act de înaltă iresponsabilitate politică, de corupţie sau de trădare a intereselor unei naţiuni.

Din cercetările realizate în statele lumii în care prostituţia a fost legalizată, aşa cum înşivă puteţi constata din documentele anexate, rezultă următoarele realităţi zguduitoare:

1. Legalizarea bordelurilor va conduce la proliferarea bolilor cu transmitere sexuală (în special SIDA) si nu la reducerea lor. O publicitate mincinoasă se face bordelului legalizat şi prin promovarea de către stat a ideii că astfel se elimină riscul contaminării cu boli sexuale, în special SIDA. O eroare ucigaşă, căci prostituatele nu pot fi depistate medical ca bolnave în timpul perioadei de incubaţie a virusului, perioada în care ele pot transmite virusul HIV.

2. Bordelul constituie în întreaga lume un adevărat focar de infecţie pentru organismul social. În zona amplasării sale, infracţionalitatea creşte până la 1000%.

3. Legalizarea prostituţiei reprezintă cea mai persuasivă şi perspicace propagandă care se poate face acestui fenomen, deoarece astfel prostituţia este adusă în sfera normalităţii, prin recunoaşterea de către stat a “profesiunii” de prostituată.

4. Legalizarea prostituţiei nu numai că nu limitează prostituţia ilegală, ci duce la dezvoltarea fenomenului, oferindu-i acoperire legală. Bordelurile vor deveni, asa cum s-a întâmplat deja în ţările occidentale, principalele locuri pentru traficul de droguri, pentru spălarea banilor, pentru traficul cu femei – o uriaşă afacere coordonată de lumea interlopă în corelatie cu politicienii corupţi.

5. Legalizarea bordelurilor nu elimină violenţa, ci doar legitimează abuzul la care sunt supuse femeile.

6. Traficul de femei nu va fi stopat, ci cu siguranţă mărit. Prin faptul că România este una dintre cele mai sărace ţări din Europa, existând aşadar un număr crescut de fete care pot ajunge să-şi vândă trupul pe sume de nimic, se va dezvolta în România un important turism sexual, ţara noastră devenind astfel o Thailandă a Europei.

7. Prostituţia nu este o meserie care să poată asigura o viaţă normală unei femei. Pentru femeile implicate în prostituţie, în general fete sărace, fără educaţie si fără prea multe mijloace de existenţă, bordelul reprezintă o groapă comună.

8. Experimentele sexuale la care sunt supuse fetele care se prostituează le afectează iremediabil sănătatea psihică şi somatică, le desocializează şi, prin stigmatul societăţii, le fac incapabile de a intra într-o viaţă normală, o viaţă de familie pe care şi-o doreşte orice om.

9. Prin legiferarea prostituţiei ca profesiune, se generează ideea că femeia reprezintă un instrument de satisfacere a plăcerii bărbatului. Se contribuie la crearea unei mentalităţi masculine dominate de ideea de posesiune, de valorizare a raporturilor cu femeia numai prin prisma sexului.

10. Legalizarea prostituţiei nu vine în sprijinul familiei, ci, dimpotrivă, este cel mai grav atentat la adresa unităţii acesteia, fapt confirmat de situaţia din ţările occidentale, în care rata divorţurilor a ajuns la 70%. Însăşi instituţia bordelului se află în conflict de interese sau în opoziţie cu familia.

Prin campania de publicitate, făcută de anumiţi oameni politici şi de organele mediatice, ponderea... Citiţi mai departe

De astăzi, noi, cei de la Fundația Ioan Bărbuș (care edita Adevăr și  Libertate / dreapta.net), și colegii de la Patruped:bun, biped:rau am decis să lansăm o nouă platformă conservatoare (pro-capitalistă, pro-libertate). Istoria acestei fuziuni o găsiți în textul de deschidere al noului site: Bun găsit.

În 2008, când a fost lansat, Adevăr și Libertate (dreapta.net)  urma să prezinte activitatea Fundației Ioan Bărbuș și să semnaleze articole și abordări conservatoare din alte medii. Cu timpul, implicarea membrilor fundației și a unor prieteni cu idei asemenea care au început să scrie articole pe această platformă a transformat  proiectul inițial într-o publicație cu contribuții originale. Fuziunea cu Patruped:bun, biped:rău a venit firesc. După numai două luni de discuții și de pregătire, noul site, În linie dreaptă, vă va oferi mai multe opinii, analize și informații, având și posibilitatea de a le comenta, completa sau oferi noi perspective  prin observațiile dumneavoastră.   

Teacheru trece in revista miza si perspectivele alegerilor carese apropie in SUA: 

Alegerile intermediare din noiembrie ar putea fi decisive in privinta realegerii presedintelui Obama in 2012. Presedintele si reprezentanti de seama ai democratilor cum ar fi Bill Clinton brazdeaza tara in lung si-n lat, incercand sa puna umarul la alegerea cat mai multor democrati, atat in Congres cat si in posturi de guvernator.

Cele mai importante state in alegerile mid-term sunt asa-numitele swing states, in care procentul de alegatori republicani si democrati e sensibil egal, rezultatul final fiind decis de votantii independenti. Modelul electoral american pentru alegerile prezidentiale bazat pe electori presupune ca, in majoritatea statelor, candidatul care castiga votul popular este recompensat cu numarul total de electori atribuiti statului restectiv(winner takes it all). Exista si 2 exceptii in statele Maine si Nebraska, unde electorii nu se duc la candidatul invingator, ci proportional in functie de procenutul din votul popular atribuit candidatului respectiv.

Anul acesta sunt puse la bataie 37 de posturi de guvernator. Sondajele de opinie ii coteaza pe republicani cu mari sanse de a castiga mai multe posturi care in prezent sunt detinute de democrati.

Un exemplu graitor este statul Ohio, unde republicanul John Kasich conduce in majoritatea sondajelor cu cel putin 5 procente in fata guvernatorului democrat Ted Strickland. Presedintele Obama a fost prezent in campanie electorala pentru Strickland de nu mai putin de 11 ori!

Un alt aspect notabil este faptul ca numarul de electori pentru alegerile prezidentiale atribuit fiecarui stat se face pe baza numarului de districte congresionale atribuite statului respectiv, care la randul lor sunt stabilite pe baza celui mai recent recensamant al populatiei . Recensamantul din 2010 releva faptul ca populatia din state preponderent republicane cum ar fi Texasul este in crestere, pe cand cea din statele traditional democrate este in scadere, motiv de ingrijorare pentru presedintele Obama in perspectiva alegerilor prezidentiale din 2012 .

Guvernatorul este intotdeauna un factor de influenta al intentiilor de vot si un important surogat pentru candidatul prezidential al partidului pe care il reprezinta. Sa mai adaugam si implicarea in strangerea de fonduri pentru prezidentiabilul partidului si imaginea e completa.

Sondajele pentru locurile puse la bataie in Congres arata cam asa;

La Senat, republicanii sunt dati ca sigur in castigarea unui numar de 4 locuri fata de cele 40 detinute in prezent, alte 8 fiind inca in joc.

La Camera Reprezentantilor, scorul inclina in favoarea republicanilor fara dubii:220-178, cu 37 de locuri indecise.

Sursa:RealClearPolitics

http://www.realclearpolitics.com/epolls/2010/governor/2010_elections_governor_map.html

http://www.realclearpolitics.com/epolls/2010/senate/2010_elections_senate_map.html

http://www.realclearpolitics.com/epolls/2010/house/2010_elections_house_map.html

Parlamentul European i-a acordat Premiul Sakharov luptatorului anticastrist Guillermo Fariñas, care sta de peste zece ani in puscarie si a facut deseori ori greva foamei.  Ultima oara cand a recurs la aceasta forma de protest a fost greva inceputa in 24 februarie, imediat dupa moartea, dupa trei luni de greva foamei, a lui Orlando Zapata Tamayo.

"Guillermo Fariñas a fost gata sa-si sacrifice si sa-si riste sanatatea si viata pentru a obtine o schimbare in Cuba", a spus Jerzy Buzek, presedintele Parlamenului European.  

Putei citi si:

• Dizidentul cubanez Guillermo Farinas a preluat stafeta de la Orlando Zapata
  
• Orlando Zapata; eroul discret al opozitiei anti-Castro 

Text preluat din Romania libera, unde il puteti citi in integralitate

(...) Din iniţiativa prof. Alexandra Medrea şi Ioan L. Danciu a apărut la Cluj, la editura Grinta, în limba română, un volum-şoc: „Cartea neagră a Revoluţiei franceze". O carte editată iniţial în Franţa, cu sprijinul Ministerului Culturii şi al Consiliului Naţional al Cărţii, apărută sub conducerea unei somităţi: pr. benedictin Renard Escande. În România, apariţia cărţii a fost posibilă graţie unui grup de traducători coordonaţi de prof. Liliana Şomfelean. Volumul are aproape 900 de pagini şi cuprinde 45 de texte semnate de tot atâţia universitari, istorici, filosofi, scriitori, preoţi - care şi‑au propus, pe baza documentelor din epoca respectivă şi a scrisorilor sau memoriilor, să demitizeze Revoluţia franceză de la 1789. Fresca recompusă a acestei revoluţii seamănă izbitor cu faţa comunismului la români, iar Revoluţia franceză din 1789 este rădăcina revoluţiei comuniste din secolul XX. Sau, cum zice Cristian Bădiliţă: „Iată că istorici francezi îndrăznesc să facă pasul ultim, decisiv, în demascarea cancerului european bisecular, prin publicarea „Cărţii negre a Revoluţiei franceze". Cele 45 de texte sunt, prin conţinutul lor, comentarii zdrobitoare ale crimelor şi acţiunilor distructive pe care plebea, înfometată, aţâţată de fanaticii iacobini în frunte cu Robespierre, Marat, Sain Just şi alţii, le-a comis între 1789 şi 1794. Iacobinii au căzut, apoi, ei înşişi victime ale ghilotinei. Revoluţia a transmis lumii mesajul „Libertate, egalitate, fraternitate", care, în realitate, nu s-a înfăptuit niciodată, dar a rămas în istorie prin faptele de neiertat.

Represiunea din Vandeea
Unul dintre texte, de exemplu, se referă la represiunea ordonată în ţinutul Vandeea, monarhist şi catolic. Acolo, trupele iacobine au trecut prin foc şi sabie întreaga provincie cu sute de mii de locuitori. Iacobinii au incendiat satele, oraşele, fermele şi au trecut prin tăişul sabiei bătrâni şi femei, fără milă, iar ca să economisească gloanţele,au săpat bazine unde înecau copiii. Mila unor militari era aspru pedepsită, de regulă cu moartea.

(...) Au fost decapitaţi prin ghilotinare Regele Ludovic al XVI-lea, apoi Regina, abia ieşită din adolescenţă, iar Regele-copil, Ludovic al XVII-lea, de numai 8 ani (paznicii primiseră ordinul să nu-l ucidă, dar să scape de el), era ţinut ud zile întregi. Paznicii îl înfometau cumplit, după care îl îmbătau cu vin, pe care îl obligau să-l bea în loc de apă.

Apoi, „Căderea Bastiliei" a fost, de fapt, un bluf, deoarece mica gardă s-a predat, iar în bastion n-au fost găsiţi decât cinci oameni, doi falsificatori de bani şi doi nebuni, plus un conte deţinut politic. În schimb, despre ea s-a fabulat şi s-a minţit în zeci de povestiri şi volume, rodul unei imaginaţii halucinante a autorilor. Ar mai fi şi textul lui Curtoix, care face analogia dintre Revoluţia franceză şi Revoluţia bolşevică a lui Lenin, din noiembrie 1917... Sunt trecute în revistă şi cele două centenare ale Revoluţiei, dar şi sumbra perspectivă ca tricentenarul să nu mai poată fi sărbătorit. Şi asta pentru că migraţia masivă de musulmani şi naşterile puţine în familiile franceze pot să schimbe, din 2030, raportul etniilor în populaţia Franţei, iar emigranţii să devină majoritari.(...) 

Ar mai fi, desigur, de amintit şi prefaţa prof. Ioan L. Danciu la ediţia în limba română, care afirmă, pe bună dreptate, că „Libertatea fără Dumnezeu nu este decât anticamera disperării, a sălbăticiei şi urii".

Ce stim despre serviciile noastre secrete, speciale, nenumarate si legendare? Aparent mult, de fapt foarte putin. Care este atitudinea omului de rand fata de ele? Nu pozitiva. De ce ar fi altfel?! El stie ca “serviciile” au continuat sistemul ceausist in forme noi. Ca oamenii lor au creat coruptul regim postcomunist. Ca au o putere nejustificata, pe care o folosesc in rau. Ca sunt profitorii nemeritati ai tranzitiei. Pe scurt, ca “serviciile” sunt imediat responsabile pentru marile mizerii pe care le suportam.

Pana la urma, ce motive ar avea sa creada altceva?! Ce poti spune despre organizatii si retele care nu numai ca iti paraziteaza prin nenumarate canale si mecanisme, directe si indirecte, bugetul de stat si economia dar mai mult, mai organizeaza si o escrocherie nationala ca FNI? (...)

Text preluat de pe Hotnews.ro, unde il puteti gasi integral

In SUA, Franta sau Marea Britanie, “securistii” lor, daca nu sunt iubiti, sunt cel putin respectati. Sigur ca si acolo relatia este cu suisuri si coborasuri dar nota dominanta este de incredere si pretuire din partea publicului. La noi, nu e nevoie sa insistam, nota dominanta este de suspiciune, ura si dispret.

Mai exista insa si o alta fata a lucrurilor. Una ce ar merita privita atent si realist. (...) Ideea este ca daca ne detasam putin de repulsia instinctiva, putem discerne nuante in mizeria post-securista si post-comunista. Sesizam ca treptat, se degaja si cateva elemente mai luminoase care chiar daca nu dominante, sunt suficient de pregnante pentru a merita atentie.

Sunt fapte ce trebuie judecate. Atat. Si daca le judecam la rece, ele ne indica un lucru: Nu toti cei din “servicii” sunt facuti din acelasi aluat, nu toti s-au comportat si se comporta dupa acelasi calapod ce justifica resentimentul si dispretul din partea cetateanului obisnuit.

Sunt, deci, fapte ce trebuie luate in seama. Sa dam cateva exemple majore:

Romania este membra NATO. Fapt. Azi luam de buna apartenenta la NATO. Un drept natural. Ca asta sa se intample insa, ceva trebuia sa se intample intai prin “servicii” Unii de acolo au trebuit sa schimbe ceva. Unii au trebuit sa impinga tare intr-o directive si nu alta. Nu toti. E suficient sa rasfoiesti atent Adevarul si Romania Mare, portavoci ale “sistemului” din anii 90, ca sa intelegi. Totusi lupta a fost castigata. E un fapt.

Romania, chiar si in cele mai negre vremuri ale tranzitiei, nu a sucombat moravurilor politice ruse. De pilda, jurnalistii dedicati profesiei nu s-au temut decat rar pentru viata lor. Atentatul politic (sau cu scop de manipulare politica) nu a prins in realitatea romaneasca. Nici mafia rusa n-a prins la noi. Nu e putin lucru ca tara noastra nu a ajuns sa fie infestata de retelele nefaste cu care a impanzit Europa fratia interlop-KGBista. Nu stim de ce, la bulgari, de pilda, s-a intamplat si la noi nu. Dar e putin probabil ca raspunsul sa nu treaca prin unele birouri – notoriu rusofobe – din “serviciile” noastre.

Romania nu numai ca a tinut departe reteaua mafiot-KGB-ista coagulata pe ruinele sovietelor in anii 90. Azi rezista cu bine la presiunea diplomatica, politica si economica exercitata de un stat rus resuscitat. Faptul ca “Partida Rusa” nu a reusit inca sa puna un picior ferm pe taramul politic romanesc, este ceva cu totul remarcabil. Peste tot in sfera de influenta a Moscovei, pro-occidentalii si independenta nationala sunt in defensiva in confruntarea cu banii si santajul rus. Romania insa se tine bine. Acest lucru nu poate fi cu putinta fara ca o parte a “serviciilor” romanesti sa nu fi actionat constant in directia intereselor noastre nationale nord-atlantice si occidentale. Si asta in ciuda tentatiei banului si petrolului moscovit. Mai mult, cand e vorba de Moldova, Romania parca reusese cumva sa sfideze legile gravitatiei geopolitice. Revirimentul Rusiei a schimbat directia multor tari limitrofe. In Moldova insa, in ultimii ani, Romania pare in ofensiva. Rusia, mereu in defensiva, mereu cu o mutare in spate. Cei ce au ochi sa vada, vad. Ce se intampla acolo, indiferent de cum se va termina, va ramane un episod remarcabil de istorie romaneasca: dramatic, neasteptat, contra-intuitiv, aproape nebunesc si prin toate aceastea, profund miscator. Pe de o parte, o “misiune imposibila”. Pe de alta, cineva crede ca o poate indeplini. Cine sunt oamenii astia?! Si ce idei si ce pasiuni ii hranesc?!

In sfarsit, este, evident, scandalul zilei. Nu intelegem prea bine culisele complicate si fetide ale vietii politice si publice romanesti dar se pare ca, in sfarsit, cineva pare ca incepe sa-si faca datoria in cadrul “serviciilor”. Ca este “secu contra secu”, ca e altceva, nici nu mai conteaza. Faptul in sine, ca in sfarsit, tumori politice notorii sunt operate conform misiunii institutionale a organismelor in cauza, e un fapt. Ramane de vazut cum vor evolua lucrurile. Dar faptul e fapt. “Serviciile” isi fac azi datoria. Ele demostreaza public, propozitie cu propozitie cum, de pilda, presa nu numai ca poate fi un pericol la adresa sigurantei nationale, dar iata, in cazul Romaniei, chiar a ajuns sa fie un pericol. Punct. Sa ne oprim aici cu exemplele si sa subliniem: Toate cele de mai sus nu trebuie citite ca o invitatie la o reabilitare morala a “serviciilor” sau “securistilor” reciclati in post-comunism. Cele de mai sus sunt nimic mai mult decat niste observatii si niste conjecturi. (...)

Starea de ruptura in care poporul roman se afla cu propriile organisme statale menite sa-l potrejeze este patologica. La un moment dat, ceva trebuie sa se schimbe. Nicio reforma constitutionala, economica, electorala etc. nu va rezolva lucrurile pana cand relatia “serviciilor” cu propriul popor nu se va normaliza. (...)

Intrebarea este: Se aduna sau nu elementele care sa redea cetatenilor confortul psihologic ca “serviciile” sunt acolo ca sa-i apere si nu ca sa-i terorizeze sau escrocheze? Este posibil ca, in sfarsit, prapastia sa se inchida si apropierea sa aiba loc? Poate fi lista de mai sus un punct de plecare in acest sens? Sunt teme la care trebuie sa meditam.

Bineinteles ca in toate acestea, nu cetatenii au ceva de demonstrat. Datoria este, evident, in primul rand de partea “serviciilor”. Ele trebuie sa convinga ca pot fi si altceva decat o sursa de teroare, coruptie si imoralitate institutionalizata. Cetatenii au insa si ei o obligatie. Una simplu de expus, greu de infaptuit: Sa evalueze in mod lucid, fara prejudecati si resentimente, “serviciile” – pentru ce fac si ce nu fac. Si mai ales, sa le dea creditul public meritat atunci cand merita dat.

Peste tot in societatea romaneasca vedem ca exista unii care imping lucrurile inainte si altii care sunt fie inertiali, fie rauvoitori. Este deci foarte probabil ca lucrurile sa stea la fel si in interiorul “serviciilor”. Daca da, atunci poate ca merita spus public, clar si fara rezerve, ori de cate ori este cazul: “Da, vedem si intelegem ce se intampla. Da, am sesizat efortul si el nu a trecut neapreciat. Da, avem discernamantul sa deosebim albul de negru. Si da, intelegem motivul pentru care atunci cand nu se poate altfel, cenusiul, desi imperfect, este intotdeauna de preferat negrului.”

 Ministrul finantelor, George Osborne, a anuntat cea mai mare reducere de cheltuieli cu asistenta sociala (inca 7 miliarde de lire sterline) de la cel de-al doilea razboi mondial incoace. De asemenea, varsta de pensionare va creste pentru femei si barbati la 66 de ani pana in 2020, cu patru ani mai devreme decat fusese planificat. George Osborne a declarat ca guvernul se confrunta cu "nota de plata a unui deceniu de indatorire" si ca  "e ziua in care Marea Britanie face un pas inapoi de pe marginea prapastiei".

Text preluat de pe blogul lui Traian Ungureanu, Totul in scris

O ciocnire colosală între ordinea tehnologică şi dezordinea naturală s-a încheiat, în Chile, cu triumful desăvîrşit al ordinii. 33 de mineri blocaţi, de două luni la aproape 700 de metri în subteran au fost extraşi din mina San Jose, la capătul unei probe uluitoare de inginerie. Calitatea gîndirii înmagazinate în proiect şi execuţia desăvîrşită a operaţiei sugerează o capacitate de intervenţie şi control practic nelimitate. Situaţia fără ieşire a celor 33 condamnaţi aparent definitiv şi succesul cu adevărat definitiv al operaţiunii de salvare au produs, la un loc, o senzaţie covîrşitoare, un soi de euforie frenetică şi ... Cititi mai departe

Tomasz Sakiewicz, despre atacul armat asupra sediului partidului condus de Jaroslaw Kaczynski

Acum câteva săptămâni am hotărât ca toţi ziariştii de la “Gazeta Polska” să aibă asigurare de viaţă. Nu pentru că avem corespondenţi de război, nici pentru că am început să zburăm mai des cu avionul. Am văzut agresiunea crescândă şi semnele linşajului mass-mediei mainstream faţă de noi, persoanele cu păreri de dreapta, şi mai ales faţă de aceia care au avut curajul să atace versiunea rusească în chestiunea Smoleńsk-ului. Am văzut cu proprii mei ochi agresiunea, violenţa brută împotriva apărătorilor crucii, lovirea şi insultarea unor persoane în vârstă.

Aceasta s-a întâmplat sub ochii poliţiei şi gardienilor municipali. "Gazeta Wyborcza" a aprobat aceasta cu lozinca: "dacă e cruce, e distracţie". A fost bagatelizată moartea unuia dintre apărătorii crucii, care mai devreme fusese bătut cu cruzime. Nimeni nu a reacţionat când au fost închişi în spitale de psihiatrie, fără acordul judecătorului, oameni ridicaţi de lângă cruce. Asemenea barbarie a fost de-a dreptul motiv de bucurie pentru mass media şi elite. Luni seara la TVN 24, şeful BOR (n.t. - Oficiul pentru Protectia Guvernului - un soi de SPP) a început să-i intimideze personal pe ziariştii de la "Gazeta Polska". Au fost trecute cu vederea noi sinucideri şi omoruri ale unor persoane care îndeplineau importante funcţii publice. Trebuia până la urmă să se ajungă la ceva de acest fel.

Ziariştii mediilor regimului sunt răspunzători pentru asta în aceeaşi măsură ca şi propagandiştii legii marţiale pentru omorurile anilor optzeci. Acest sânge este pe mâinile voastre.

Tomasz Sakiewicz