Dragos Paul Aligica a publicat in revista 22 o excelenta analiza privind situatia actuala Romaniei din perspectiva celor trei doctrine geo-strategice care isi disputa suprematia la Washington: multilateralismul, realismul, neo-conservatorismul.
"Logica ne spune că pare a fi în interesul unor popoare, cum este cel român, ca în SUA, atât timp cât aceste vor fi o superputere şi atât timp cât în lume există ameninţări la adresa libertăţii şi democraţiei, să domine o atitudine inspirată de cea de a treia doctrină. Atât timp cât poporul nostru are aspiraţii democratice, interesul nostru naţional coincide cu cel al superputerii."
Si o observatie privind fracturile logice care caracterizeaza de multe ori raportarea noastra la cele trei doctrine si dispretul manifestat de multi fata de neo-conservatori:
"Ca membri ai unei naţiuni mici, operăm implicit cu presupoziţii neoconservatoare când este vorba de aşteptările noastre de la cei mari. Este stupid să nu recunoaştem asta. Aceste aşteptări neoconservatoare – justificate sau nu – sunt instinctive. Când însă preamărim virtuţile multilateralismului, avem aşteptări neoconservatoare de la marile puteri şi în acelaşi timp predicăm realismul politic când e vorba de interesele noastre naţionale, ar trebui să fim suficient de lucizi şi să nu ne mai întrebăm apoi miraţi de ce „Occidentul tace“ în cazul Moldovei. Când o facem, suntem fie naivi, fie ipocriţi, fie ambele.
Poate că ar trebui să medităm mai atent la momentele când îi condamnăm pe yankei pentru că, în virtutea realismului politic, „ne-au cedat la Ialta“ şi apoi, în aceeaşi propoziţie, înjurăm neoconservatorismul."
In fine, neo-conservatorii nu mai sunt la Washington. Si, dupa ce i-am injurat pe neo-conservatori si l-am ridiculizat pe presedintele Bush, descoperim ca Romania e mult mai nesigura:
"Vremea în care, în administraţia americană, „Noua Europă“, adică noi, esticii, contăm mai mult ca Rusia, prin definiţie – doar fiind cine suntem –, este pe sfârşite. Nu înseamnă că prietenii noştri din America au dispărut. Dar ei nu mai sunt influenţi. Vremea în care, din considerente de doctrină, din sentimente antiruse şi anticomuniste, din interese legate de poziţia noastră faţă de Irak şi Israel şi dintr-o anumită apreciere a poziţiei geostrategice la Marea Neagră puteam conta pe administraţia americană ca pe un susţinător aproape automat a trecut.
Dacă Rusia este privită diferit de noua administraţie americană, atunci şi zona Mării Negre va fi privită diferit. Prin implicaţie, şi importanţa geostrategică a României va fi reevaluată. Să ne fie clar: înţelegerea dintre Rusia şi orice putere occidentală se va face întotdeauna peste capul nostru. Ideea că noi ne putem interpune ca mediatori şi ambasadori ai bunăvoinţei în relaţia dintre Occident şi Rusia este ceva ce trebuie etichetat exact şi fără menajamente: o imbecilitate patentă. Conceptul îi defineşte cu precizie clinică şi pe promotorii ideii.
După aproape zece ani în care (cu sau fără meritul nostru) conjunctura internaţională şi doctrina împărtăşită de liderii de la Washington ne-au creat un spate puternic şi un vânt care ne-a suflat puternic în pânze împingându-ne înainte (cu toate calităţile şi scăderile noastre), acum suntem iarăşi doar pe spezele noastre. Anii graşi au trecut. Trebuie să fim foarte atenţi la paşii următori. Nu va mai fi aşa uşor.
Cât timp actuala conjunctură geopolitică se menţine şi cât timp la Washington domină realiştii şi multilateraliştii, unionismul românesc este un proiect mort. Unificarea Moldovei cu România, în măsura în care este ceva dezirabil şi fezabil, nu se va face decât sub o administraţie americană cu o doctrină de tip neoconservator. Nu că sub aceasta ar fi foarte probabilă, chiar şi sub o asemenea orientare. Dar numai cu o schimbare radicală de configuraţie geopolitică globală faţă de cea actuală poate fi un scenariu unionist măcar imaginabil sub celelalte două doctrine. (Mai există o alternativă unionistă ce trebuie menţionată. Reîntregire în sfera Rusiei, nu a Occidentului. Sună absurd, dar se vor găsi susţinători ai ei.)
Contextul ce a făcut posibilă imaginarea şi punerea în practică a „axei Washington–Bucureşti“ ca pivot al doctrinei Băsescu de politică externă este terminat. O formă palidă a doctrinei va continua să bântuie culoarele Cotroceniului şi ale Ministerului de Externe. Dar substanţa va fi mult diferită şi diluată. (...)
Nu ştim dacă noua generaţie a dreptei americane, care se va ridica la putere după ce ciclul de stânga se va consuma în Washington, va mai avea profunda simpatie, interesul şi aprecierea pentru aspiraţiile democratice ale esticilor, pentru experienţa noastră şi pentru rolul nostru strategic în raport cu Rusia, pe care vechii şi actualii conservatori americani le au. De aceea, este bine să fim pregătiţi. Este foarte posibil ca perioada 1999–2009 să fi reprezentat un moment irepetabil. Vom continua, ca toţi esticii, să avem o relaţie bună cu SUA şi vom rămâne în gândurile dreptei americane (şi poate şi ale acelei tot mai mici părţi a stângii ce va mai păstra pentru un timp amintirea anticomunismului lui Henry „Scoop“ Jackson sau a rusofobiei lui Brzezinski). Dar lucrurile nu vor mai fi la fel.
Implicaţiile sunt clare. Dacă aşa stau lucrurile, trebuie să fim pregătiţi pentru o regândire profundă a politicii noastre exerne pentru următorii ani. Repoziţionarea în jocul puterilor din perimetrul european devine acum decisivă. Pe termen scurt şi mediu, Paris, Londra (după ce calamitatea globală, care este actualul guvern de stânga, va fi eliminată) şi Varşovia par să fie principalele puncte de reper. În afara Europei, cu realiştii şi internaţionaliştii în control la Washington, Beijingul devine un contact de mare interes. Dacă geostrategii la putere în Casa Albă îi preferă pe ruşi „Noii Europe“, nici nu avem de ales... Şi toate acestea sunt doar începutul.
Evident, cele de mai sus sunt scrise sub ipoteza că evoluţiile din Moldova în următoarele zile şi săptămâni vor confirma scenariul pesimist. Este însă posibil ca acest scenariu să fie infirmat. În acest caz, totul va fi bine. Ne vom putea reîntoarce liniştiţi în tribunele sportului practicat cu atâta pasiune de diletantul român în doctrine de politică externă: vechiul şi plăcutul obicei de a deplânge stupiditatea neoconservatoare şi de a ne minuna că adevărurile şi idealurile realiste şi multilateraliste nu numai că nu sunt apreciate, dar sunt călcate în picioare de „diplomaţia de cowboy“ şi „aroganţa yankee“.
Vom fi iarăşi în elementul nostru. Până atunci, însă, susţinătorii liniei realiste şi proocidentale, ca doctrină de politică externă românească, au de lucru. Ceea ce urmează, în bine sau în rău, nu trebuie să îi prindă cu temele nefăcute."
Versiunea integrala in revista 22