Un articol pe care l-am publicat la Rio de Janeiro, dar pe care cititorul lui Diário do Comércio îl poate găsi aici, a sfârşit prin a suscita mai multe polemici decât mă aşteptam. În el, eu schiţam preliminariile unei critici faţă de obiceiul dreptei de a se numi “liberală” în loc de “conservatoare”, obicei care are drept urmare o stângace inversare a intenţiilor şi scopurilor sale, deoarece liberalismul este o etapă a mişcării revoluţionare mondiale şi o mişcare nu poate fi frânată punând-o să facă, precum spunea Lenin, un pas înapoi pentru ca apoi să facă doi înainte.
Terminologia politică americană este mult mai sănătoasă şi realistă decât cea braziliană. Dreapta şi stânga, în SUA, sunt numite respectiv “conservatism” şi “liberalism”, arătând că pivotul luptei politice este alegerea între a păstra valorile şi principiile acelor Founding Fathers, sau, dimpotrivă, a se elibera de ele. Faptul că aceste valori şi principii absorb în ele moştenirea liberalismului economic clasic (de la Adam Smith la Ludwig von Mises) ar putea genera o oarecare confuzie, dar nu am văzut niciodată vreun american cu vârsta peste opt ani care să încurce “classic liberalism”, care este o teorie economică, cu liberalismul politic al lui Ted Kennedy, Nancy Pelosi e George Soros, care tinde spre o economie etatizantă şi socialistă. Asta pentru că divergenţa din economie este numai un element de detaliu într-o dispută care se desfăşoară în jurul unor diferenţe mult mai cuprinzătoare şi mai profunde. În ultimă instanţă, ceea ce se află în joc este să ştim dacă principiile Constituţiei vor continua să fie valabile în sens material, substanţial, cu toate implicaţiile lor culturale şi morale pentru a călăuzi viaţa americană, sau dacă, dimpotrivă, vor fi interpretate doar într-un sens juridic-formal care va permite să fie folosite în favoarea unor valori opuse celor care au inspirat redactarea documentului.
Diferenţa este exemplificată prin dezbaterea actuală în jurul faimosului “zid despărţitor” pe care Thomas Jeffenson intenţiona să-l ridice între Stat şi religii. Ideea originară era să împiedice ca Statul să devină instrument de prigoană religioasă. “Liberals” sunt astăzi atasaţi formulei, dar golind-o de semnificaţia ei şi transformând-o într-un pretext juridic-formal pentru a exclude din viaţa publică orice expresie a credinţei, instituind prigoana anti-religioasă generalizată care, în acest moment, deja se traduce într-o profuziune de legi represive.
Ceea ce în Brazilia a incitat dreapta să se autodenumească “liberală” a fost faptul că dezbaterea politică din ţară se limitează aproape în întregime la o chestiune economică, disputa dintre intervenţionismul de stat şi piaţa liberă. În acest cadru, opţiunea pentru “liberalismul clasic” în economie a sfârşit prin a sluji la definirea unui întreg curent politic drept “liberal” (sau, conform adversarilor săi, “neoliberal”, un termen pe care deja l-am comentat aici). Inconvenientele sunt multiple.
Desigur, faptul că un curent politic acceptă să se definească exclusiv prin opţiunea sa economică, slujeşte la legitimarea unei dezbateri politice atrofiate, expresie culturală a unei societăţi bolnave, obsedate de bani – sau, mai degrabă cum spunea Millôr Fernandes, de lipsa banilor.
În al doilea rând, liberalismul politic este, de la rădăcinile sale, o mişcare revoluţionară şi anti-religioasă. Originea termenului este spaniolă, opunând “liberales” şi “serviles”, cuprinzând implicit în acest ultim termen totalitatea credincioşilor catolici. Liberalismul a fost cel care, în Franţa, a instituit “constituţia civilă a clerului”, excluzând practic Biserica de pe teritoriul ţării. În limbajul enciclicilor papale, “liberalism” este denumirea curentelor eretice care au diluat învăţătura tradiţională, pregătind venirea apostaziei generale şi a “teologiei eliberării”. Între protestanţi, “liberalismul religios” este numele trădării organizate. “Liberalismul – aşa cum l-a rezumat un predicator evanghelic american – a înlocuit prigoana. Prigoana ucidea oameni pentru a-i sili la compromisuri. Adevărul prigonit a supravieţuit în toate vremurile, dar adevărul compromis nu supravieţuieşte niciodată tragediei fatale în care glasul lui Dumnezeu este egalat de glasul tradiţiilor omeneşti” (Judson Taylor).
Pentru că în Brazilia nu există alte curente de dreapta în afara celui “liberal”, la el aleargă în căutare de adăpost conservatorii catolici, protestanţi şi evrei. Dar acolo, în numele libertăţii pieţei, sunt obligaţi să-şi camufleze divergenţele pe care le au cu ceilalţi liberali în puncte mult mai decisive de ordin moral şi cultural. “Liberalismul” brazilian, unificat exclusiv printr-un program economic, e un sac cu pisici în care trebuie să trăiască în armonie avortişti şi anti-avortişti, adepţi şi inamici ai liberalizării drogurilor şi eutanasiei, credincioşi religioşi alături de discipolii lui Voltaire şi Richard Dawkins angajaţi în excluderea religiei din viaţa publică. Pentru un anumit timp, aceste divergenţe pot să pară vrednice de dispreţ în faţa luptei mai imediate împotriva economiei etatiste. Dar asta este o iluzie mortală. Deja de mult timp stânga locală şi internaţională a hotărât că etatizarea economiei poate fi amânată indefinit, dacă nu sacrificată odată pentru totdeauna în favoarea formulei mixte chineze – şi că mult mai importantă decât aceasta este bătălia din domeniul cultural, lupta împotriva civilizaţiei iudeo-creştine. În această luptă, stindarde precum liberalizarea drogurilor, interzicerea “homofobiei” sau legalizarea eutanasiei sunt prioritare. Cum poate fi combătut stângismul concentrând atacul într-un obiectiv ipotetic pe termen lung şi cedând inamicului tot câmpul de bătălie real şi imediat în care acesta a câştigat deja hegemonia şi are controlul aproape complet al situaţiei? Aceasta este exact “formula strategică” a liberalismului brazilian, care în confruntarea sa cu stângiştii trebuie să se limiteze la argumentaţia economică pentru a nu arăta profundele şi incurabilele lui divergenţe interne, în timp ce discursul stângii este liber să cuprindă toate temele şi toate dimensiunile vieţii sociale, sigur de a putea conta, în multe domenii, pe sprijinul unei părţi a “liberalilor”.
Am scris articolul “De ce nu sunt liberal” tocmai pentru a curăţa terenul şi a crea posibilitatea unei discuţii serioase a acestei probleme.
Articolul expunea cuvintele “liberal” şi “conservator” între apăsate ghilimele, pentru a arăta că semnifică “tipuri ideale”, nu asimilabile vreunui grup politic existent concret prin împrejurimi. Cu toate acestea, multă lume l-a citit ca şi cum ar fi fost un atac lansat asupra unuia dintre aceste grupuri. Au fost chiar şi unii care au văzut în el manifestul unei confrerii politice mai mult sau mai puţin clandestine, care în sfârşit ar ieşi din dulap plesnindu-şi vecinele pentru a putea să se autodefinească mai uşor prin opoziţie faţă de ele.
În Brazilia de azi, asta se numeşte “a citi”. În primul rând, i se atribuie autorului intenţii, şi se discută cu ele, nu cu el. În al doilea rând, se transpune textul în modul imperativ, interpretându-l ca şi cum ar fi expresia unei dorinţe sau unui ordin, unei încercări de a interfera în realitate şi nu de a o înţelege. Deja am explicat cu ani în urmă că, din cele trei faimoase funcţii ale limbajului clasificate de Karl Bühler, brazilienii nu ştiu decât de două: cea expresivă (manifestare a stărilor interioare) şi cea apelativă (influenţarea altor persoane). Funcţia denominativă (descrierea şi analizarea realităţii) este total necunoscută în această parte a lumii, şi oricine ar comite imprudenţa de a vorbi sau a scrie ceva în această cheie va fi automat tradus în celelate două.
Dincolo de limbajul informal, articolul meu era un studiu strict ştiinţific a două formule ideologice considerate în logica lor internă pură, indiferent de adăugiri şi modificări pe care ar putea să le sufere din partea unor factori sociologici sau psihologici ce ar interveni. Pentru a trage din el consecinţe politice aplicabile situaţiei concrete, ar trebui ca el să fie înţeles la nivelul teoretic la care se situa. Sărind această etapă, unii au preferat să şi-l aplice direct lor înşişi şi să considere că eu îi vorbeam pe ei de rău, fiind fireşte indignaţi de nedreptatea pe care le-o făceam (e cea de-a treia regulă a lecturii în vigoare în această ţară: înlocuirea comprensiunii inteligente printr-o afectare de sentimente morale elevate; cea de-a patra este a interpreta totul drept un mesaj cifrat al unui grup şi nu ca un efort cognitiv al unui creier individual).
Acela care ştie că sistemele de idei au o structură proprie, independentă şi diferită de intenţiile subiective ale adepţilor lor, înţelege limpede că distincţia dintre liberalism şi conservatorism este exact aceea pe care am expus-o. Dacă cineva nu înţelege este pentru că, mânat de obiceiul personal sau de grup, anexează liberalismului valori externe, - morale sau religioase – care nu sunt logic integrabile în structura sa. Mulţi dintre cei care cad în această eroare nu sunt altceva decât conservatori care au prins drag, din motive de pură oportunitate locală, de eticheta de liberali.
Când liberalul supărat exclamă: “Noi avem principii, noi nu suntem amoralii pe care i-ai descris dumneata”, el îşi arată, desigur, incapacitatea de a face deosebire între aranjamentul ideologic local şi ideologia liberală în sine. Mai arată şi confuzia dintre “principii” şi simplele reguli operaţionale.
Un principiu este numit astfel pentru că, fir-ar să fie, vine la început! Nu în continuarea a ceva. E un precept fondator şi nu fondat, condiţionant şi nu condiţionat. Tocmai pentru că nu mai depinde de nimic, pentru că este valabil prin sine însuşi, un principiu are puterea de a se aplica în mod universal, fără modificări sau atenuante, tuturor cazurilor cuprinse în enunţul său, fără ca aceasta să conducă la nicio contradicţie logică şi cu atât mai puţin la adevărate absurdităţi. Fără această proprietate, niciun enunţ nu este un principiu. “Să nu ucizi”, de exemplu, este un principiu. Un individ decis să îl împlinească până la ultimele consecinţe, abţinându-se să ia viaţa altuia chiar dacă ceilalţi îl consideră obligat moral să o facă, nici pentru acest motiv nu ar deveni un asasin. Un neglijent sau un laş, poate; nu un asasin. Extensia nedefinită a aplicaţiilor nu modifică sensul principiului, care tocmai de aceea este principiu: pentru că este la extremitatea iniţială a unei serii nelimitate de consecinţe asupra cărora el stăpâneşte cu o autoritate de nezdruncinat, absolută.
Regulile operaţionale deja nu îşi mai instituie ele câmpul propriu de aplicaţie: acesta este demarcat de un număr nelimitat de alte reguli operaţionale, unele dintre ele tacite sau descoperite numai ex post facto, cât şi de un număr de asemenea nelimitat de convenienţe de ordin practic ce pot interveni în fiecare caz. Fiecare regulă operaţională este de aceea în mod intrinsec deficientă şi nu poate fi aplicată decât cu multe atenuanţe şi modificări.
Un principiu este valabil prin sine, independent de varietatea situaţiilor. Regulile operaţionale, dimpotrivă, întotdeauna se dispun în sisteme şi ierarhii compuse în mod esenţial din limitări reciproce (culminând, în mod ideal, într-un principiu care le limitează pe toate, fără să fie limitat de ele). O regulă operaţională care, ignorându-şi limitele interne şi externe, ar căuta să-şi extindă în mod nedefinit domeniul de aplicare, va sfârşi prin a se lovi nu numai de alte reguli şi de convenienţe externe, ci chiar de ea însăşi. “A acţiona în interes propriu”, de exemplu, este o regulă operaţională. Ea funcţionează în anumite circumstanţe ale vieţii, dar, dacă ar trece de o anumită limită, jucând interesele individului împotriva tuturor celorlalţi, ea va deveni prizoniera unei situaţii de izolare sau de ostilitate care nu este deloc în interesul ei. Regula, ca să funcţioneze, trebuie să fie frânată de nenumărate alte consideraţiuni. La drept vorbind, ea este deja frânată, pentru că interesele unei creaturi limitate sunt ele însele în mod necesar limitate, cel puţin prin durata limitată a vieţii acesteia. O regulă operaţională ridicată în mod nepermis la nivel de principiu îşi poartă în mod necesar propria sa negare.
Acum, care sunt “principiile liberalismului”? Care sunt criteriile maxime şi comune la care liberalii, încercând să-şi împace divergenţele interne, apelează ca la principii supreme care trebuie să fundameteze judecăţi unanime şi să restaureze unitatea de ansamblu?
Sunt două: libertatea şi proprietatea privată.
Dar acestea nu sunt nicidecum principii. Sunt reguli operaţionale. Când un liberal spune: “libertatea unuia se termină acolo unde începe cea a celuilalt”, el recunoaşte exact aceasta. Şi acelaşi lucru se aplică proprietăţii: terenul lui Stan Păpuşă se termină unde începe cel al lui Păpuşă Stan. Nici legea proprietăţii, nici cea a libertăţii nu pot să se extindă la infinit fără să se nege pe ele însele. Libertatea absolută ar echivala cu absenţa completă a constrângerilor externe, altfel spus, cu puterea absolută şi extincţia completă a libertăţii. În acelaşi fel, proprietatea absolută ar corespunde posesiei integrale şi perfecte: ar fi proprietate în sens logic şi nu juridic, ca proprietatea de a respira, pe care nu o poţi vinde şi de aceea nu este nicidecum proprietate în sens juridic.
“Să nu ucizi” nu are limite interne de niciun fel. Exclude numai acele cazuri care, a priori, deja sunt în afara enunţului său, ca de exemplu propria apărare: a se apăra nu înseamnă “a ucide”, înseamnă a încerca să ieşi din încurcătură printr-un mijloc care, independent de intenţia sa, ar avea drept rezultat moartea atacantului. Dacă acela care se apără în astfel de circumstanţe nu e asasin, cu atât mai puţin este acela care refuză să o facă, extinzând aplicarea literală a principiului până la acceptarea pasivă a propriei vătămări. Libertatea şi proprietatea au deja darul înnăscut de a se lichida pe ele însele dacă se erijază în principii.
Dacă liberalismul sfârşeşte atât de frecvent în socialism – aşa cum Verkhovenski tatăl dă naştere lui Verkhovenski fiul în Demonii lui Dostoievski - este tocmai pentru că el este constituit din reguli operaţionale care nu au, prin definiţie, cuprinderea necesară a unor principii capabile de a da seamă de propriile lor consecinţe.
Liberalismul este astfel datorită profundei influenţe pe care a primit-o de la Kant. Toată strădania filosofului de la Koenigsberg a fost să evacueze morala (şi pe fiica ei întâi-născută, filozofia politică) de orice conţinut substanţial, reducând-o la o mână de exigenţe formale, ca de exemplu, “acţionează astfel încât regula care inspiră acţiunea ta să poată fi adoptată în toate cazurile identice”. Kant nu ne spune ce regulă trebuie să fie aceasta, şi nu o spune tocmai pentru că morala, pentru el, nu poate să aibă niciun fundament obiectiv. Ea se bazează în întregime pe “credinţă”, înţeleasă drept convingere subiectivă, şi pe “imperativele categorice”, adică pe exigenţe pe care nimeni nu le poate justifica dar toţi se vor simţi dezonoraţi dacă nu le îndeplinesc. Pentru Kant, nu există decât cunoaştere substanţială a “fenomenelor”, aparenţe naturale studiate de fizică. Toate celelalte sunt forme logice, “imperative categorice” sau convingeri personale. Cum niciuna dintre acestea trei nu este un principiu, în sensul substanţial al termenului, aceasta echivalează cu a spune că morala kantiană şi politica liberală care se inspiră din ea sunt total lipsite de principii, cu excepţia celor logico-formale şi operaţionale.
Guido de Ruggiero a observat, în clasica sa “Istorie a Liberalismului European”, ca liberalismul nu este o filozofie politică în sens substanţial, ci o “metodă”, un ansamblu de precepte şi reguli care ar putea fi adaptate celor mai diferite situaţii printr-un număr nelimitat de ajustări şi atenuări, în funcţie de exigenţele cazurilor concrete.
Orice afirmare a unui principiu absolut este, în perspectiva kantiana, o invadare a teritoriului rezervat ştiintelor. Kantismul este, în acest sens, părintele pozitivismului, pentru care liberalii de astăzi au atâta aversiune, pentru că au împotriva lui acea ură extremă a fraţilor inamici. De fapt, urăsc la el numai politica sa centralizatoare şi intervenţionistă, dar continuă să subscrie interdicţiei kantiano-pozitiviste de a duce cunoaşterea umană până dincolo de “fenomene”, şi, astfel de a cunoaşte vreun principiu moral universal în sensul pe care aceste principii le aveau la Platon sau în creştinism.
Însăşi sacralitatea vieţii umane nu încape în niciun fel în perspectiva liberală. Pentru a nu fi părăsită de tot, ea sfârşeşte prin a trebui să fie justificată pe baza celor doua pseudo-principii, cel al libertăţii şi cel al proprietăţii. Se raţionează, de exemplu, în felul următor: corpul şi viaţa sa sunt proprietăţi private ale purtătorului lor, care are libertatea exclusivă de a decide ce să facă cu ele: prin urmare, a-l ucide împotriva voinţei lui înseamnă a-i viola proprietatea şi libertatea. După ce a proclamat acestea, liberalul crede că e un om deosebit de cumsecade, pentru că apără integritatea vieţii umane fără să fie forţat la aceasta de nicio obligaţie religioasă sau principiu universal, ci numai prin liberul exerciţiu al raţiunii sale individuale. Dar nu este nicio raţionalitate în asta, ci numai confuzia naibii. Desigur, a produce un argument în favoarea vreunui lucru nu e totuna cu a-l fundamenta. Libertatea şi proprietatea pot fi invocate în favoarea interdicţiei de a ucide, dar nu o fundamentează în niciun fel, pentru că nu sunt principii. Este imposibil, de exemplu, să decizi numai pe baza acestor reguli dacă avortul trebuie permis sau nu: aplicarea “principiilor” la acest caz duce numai la perplexităţi insolubile, ca de exemplu, aceea de a ştii dacă fătul este proprietate a mamei sau stăpân al propriei sale vieţi, discuţie imbecilă şi falsă care deja arată deficienţa intrinsecă a conceptului de proprietate, şi cu atât mai mult a inviabilităţii extinderii aplicării sale până într-acolo încât să se facă din ea temeiul a ceva şi mai fundamental, ca dreptul la viaţă. Pentru orice persoană neintoxicată de prejudecata kantiană, dreptul la viaţă este fundamentul libertăţii şi proprietăţii. O recunosc implicit toate codurile penale din lume (cu excepţia vechiului cod penal sovietic) atunci când prevăd pedepse mai mari pentru omucidere decât pentru simpla sustragere din proprietate sau din libertate. A fundamenta dreptul la viaţă pe baza libertăţii şi proprietăţii înseamnă a-l face la fel de ambiguu ca şi ele. Şi aici unica soluţie posibilă este transformarea lui “să nu ucizi” într-un imperativ “categoric”, adică, în ceva ce e aşa deoarece cutare simte că aşa trebuie să fie.
Da, un liberal poate avea principii, şi majoritatea celor pe care îi cunosc le au, dar le au ca indivizi concreţi şi nu ca “liberali”. Incongruenţa situaţiei rezidă în faptul că metoda liberală, pusă în slujba unor principii şi valori substanţiale tradiţionale, constituie exact ceea ce în SUA se numeşte “conservatism”. În acest sens, nici Friedrich Hayek, nici Ludwig von Mises nu au fost niciodată liberali: şi în SUA nu există nimeni care să nu-i considere drept îngerii tutelari ai mişcării conservatoare. Totuşi aceeaşi metodă, separată de cadrul tradiţional şi erijată ea însăşi în principiu, devine o armă teribilă în mâinile mişcării revoluţionare, care prin ea pune în slujba mutaţiei culturale gramsciene milioane de idioţi utili liberali dispuşi să cedeze în tot ceea ce nu li se pare a limita direct libertatea şi proprietatea (sau, încă şi mai rău, în tot ceea ce pare să le promoveze, chiar cu preţul desensibilizării morale a populaţiei). Mulţi dintre aceştia, de fapt, nu sunt chiar idioţi: sunt liberali în sensul strict spaniol al termenului, angajaţi în distrugerea civilizaţiei iudeo-creştine şi în implantarea universală a imperiului nihilismului prin intermediul radicalizării economiei de piaţă transfigurate în tipar şi principiu pentru conduita umană în toate domeniile vieţii. Nu fără motiv unii dintre ei se laudă că sunt mai revoluţionari decât socialiştii.
Economia de piaţă, ca şi liberalismul în sine, este o schemă formală, un sistem de reguli operaţionale care poate să fie pus în slujba unor principii şi valori sau, uzurpându-le locul, poate să le corodeze şi să le dizolve. Astăzi, în Brazilia, sunt numiţi deopotrivă “liberali” adepţii acestor două lucruri. Dar este doar o unitate verbală, acoperind divergenţe încă şi mai profunde şi de nevindecat decât opoziţia dintre economia de piaţă şi economia dirijată.
Ideea de a unifica sub flamura unei simple predilecţii economice persoane şi curente despărţite prin concepte morale şi civilizaţionale opuse şi incompatibile între ele e atât de stângace, încât autodizolvarea “liberalismului” din ţară a şi început. Institutul Liberal de la Porto Alegre şi-a schimbat numele în Institutul Libertăţii, şi Partidul Frontului Liberal în Partidul Democrat. Este carapacea verbală care se rupe, lăsând la iveală confuzia internă. “Liberalismul” brazilian nu a fost niciodată mai mult decât un aranjament oportunist, incapabil de a impune respect adversarilor săi şi chiar lui însuşi. Majoritatea liberalilor pe care îi cunosc nu sunt liberali. Sunt conservatori cu nume schimbat. Confundă liberalismul economic clasic, care este o parte integrantă a tradiţiei conservatoare, cu ideologia liberală, care este un strat istoric al mişcării revoluţionare. Deoarece cred în primul, îşi arborează la rever emblema celui de-al doilea. Îşi închipuie că astfel par mai “progresişti”, putând uzurpa prestigiul stângii şi să o numească “înapoiată”. Dar acest aparent şiretlic retoric, dincolo de faptul că îi obligă să-şi reprime conservatorismul şi să–şi restrângă lupta la terenul economic, mai are şi un al doilea preţ, încă şi mai mare: făcând din succesiunea temporală un criteriu al superiorităţii, ei sfârşesc prin a asuma o metafizică predestinaţionistă a Istoriei care este esenţa însăşi a ideologiei revoluţionare (v. articolul meu din 26 februarie), şi cu aceasta ajută la precipitarea transformărilor culturale care produc inevitabil ascensiunea stângii. Din cauză că niciodată nu a examinat în mod serios aceste contradicţii, liberalismul brazilian, de-a lungul ultimilor douăzeci de ani, umbla din înfrângere în înfrângere, din umilinţă în umilinţă.
Cât timp mai trebuie pentru ca acei “liberali” care cred în principii substanţiale – religioase sau nu – să descopere că nu au fost niciodată liberali, ci conservatori? Făcând aceasta, desigur, vor pierde mulţi falşi prieteni. Dar, în cele din urmă, răţuşca cea urâtă a trebuit şi ea să abdice de la false afinităţi ca să descopere că era ceva mai bun decât o raţă.
Am certitudinea ca oricare candidat la oricare funcţie, dacă va avea curajul să se prezinte în public cu un program vizibil conservator, fără frâna mentală constitutivă care afectează mişcările liberalilor, va obţine un succes electoral răsunător. Conservatorismul este un sistem de valori, şi aceste valori sunt cele ale poporului brazilian, cele ale oamenilor simpli şi fără educaţie care nu înteleg nimic din economie dar înţeleg imediat limbajul moralei, religiei, tradiţiilor. Sunt zeci de milioane de oameni în aşteptarea cuiva care să-i reprezinte în politică. Numai conservatorismul le poate răspunde, dar mai înainte trebuie să accepte să înceteze a mai fi raţă.
(Traducere realizata de Anca Cernea)
Versiunea originala, in limba portugheza: O patinho feio da política nacional