Modelul european al reglementarii continutului audiovizual are mult mai multe constrangeri decat cel american. Liniile de forta ale modelului european tin de reprimarea "incitarilor la ura pe criterii de rasa, sex, religie sau nationalitate", asigurarea dreptului la replica si protectia minorilor, in special, fata de "programele care cuprind pornografie si violenta nejustificata".
Directiva Serviciilor Media Audiovizuale consacra inca din 1989 "dreptul la replica sau despagubiri echivalente" oricarei "persoane fizice sau juridice ale carei interese legitime, în special reputatia si bunul renume, au fost lezate prin enuntarea unor fapte neadevarate într-un program de televiziune". Directiva este transpusa in legislatiile nationale si, pornind de aici, statele membre si-au elaborat, dupa puteri sau imaginatie, reguli menite sa asigure respectarea dreptului la propria imagine, dar si asigurarea echidistantei posturilor de TV si radio.
Statele Unite au trecut si ele prin febra reglementarii echidistantei politice. Este vorba de celebra "fairness doctrine", emisa in 1949 de catre Comisia Federala pentru Comunicatii. "Fairness doctrine" impunea posturilor de radio si televiziune sa trateze problemele de importanta majora si sa prezinte impartial orice problema controversata. Atat republicanii (in timpul scandalului Watergate), cat, mai ales, democratii (nemultumiti de explozia si popularitatea talk-radio-urilor conservatoare) au incercat sa foloseasca aceasta doctrina impotriva adversarilor din media. In anii ‘80, in timpul administratiei Reagan, Comisia Federala pentru Comunicatii a abolit controversata "fairness doctrine". Recent, democratii, care se bucura de largul sprijin al presei scrise liberale din SUA, dar nu au succes in audiovizual (publicul prefera in continuare retelele de radio evanghelice si conservatoare), au incercat fara succes sa reimpuna doctrina echidistantei.
In tarile din Uniunea Europeana si in Statele Unite, reguli privind asigurarea impartialitatii au fost justificate de numarul foarte limitat de frecvente terestre pe care un stat le putea acorda posturilor de radio si televiziune, precum si de ideea "generoasa" a exercitarii cu responsabilitate a dreptului la libera exprimare. Pe de alta parte, impunerea unor asemenea constrangeri presupune existenta unor autoritati de reglementare parca din cer coborate, asexuate ideologic, supercompetente, cu totul independente atat fata de partidele politice, cat si fata de promisiunile ori amenintarile industriei, dotate cu sisteme de monitorizare si puteri orwelliene.
In societatile asezate, in care exista pluralismul mijloacelor de informare, in care justitia e independenta, functioneaza cu celeritate si poti obtine rapid satisfactie atunci cand esti victima unei calomnii, astfel de reglementari sunt mult exagerate, chiar daunatoare.
La Est de Vechea Europa insa, vedem ca cei mai multi dintre patronii de media sunt privilegiatii fostului regim comunist sau agentii acestuia. Proprietatea este de-acum privata, dar in foarte multe situatii mentalitatea a ramas aceeasi: propaganda, iar nu cautarea adevarului, este scopul principal al media aflate pe mainile unor astfel de patroni. Si, cu cat mergi spre Rasarit si ajungi in fostul spatiu sovietic, cu atat inmultesti, atat ca numar, cat si ca profunzime a fenomenului, astfel de constatari. In Georgia, de exemplu, exista indicii serioase ca activitatea postului de televiziune ImediTV, care a fost controlat de cel mai influent oligarh georgian, Badri Patarkatshvilli (decedat recent), a fost parte a planului loviturii de forta impotriva presedintelui ales, Saakashvilli.
Paradoxal, abia intrata in UE, Romania are, pe hartie, reglementari dintre cele mai constrangatoare. Realitatea din piata audiovizuala dezvaluie insa marea ipocrizie. La sustinerea unei legislatii atat de "restrictive" sau "generoase" (depinde din ce punct de vedere privesti problema "impartialitatii") au participat, fie si indirect, si patronii unor media care arata dispret fata de "asigurarea echidistantei si pluralismului", "informarea obiectiva a publicului prin prezentarea corecta a faptelor si evenimentelor" si "favorizarea liberei formari a opiniilor" stipulate de lege.
Neaplicarea legii goleste doctrina echidistantei de continut si lipseste de semnificatie si autoritate organismele de reglementare.
Exista, desigur, posibilitatea revizuirii legii, in sensul dereglementarii. Dar, spre deosebire de Statele Unite, unde industria audiovizuala a cerut in anii ‘80 abolirea "fairness doctrine" invocand aceleasi drepturi de a sustine anumiti politicieni pe care le are si presa scrisa, in Romania niciun mare trust de presa nu a protestat fata de doctrina echidistantei, care impune reguli atat de stricte. In aceste conditii, scopul nu pare a fi dorinta de asumare fatisa a unei simpatii politice (si, din punctul meu de vedere, nu e nimic blamabil in aceasta, din contra, asumarea fatisa ar aduce mai multa transparenta), ci continuarea propagandei sub umbrela legislativa "generoasa", dar gaurita, a "echidistantei".
Versiunea integrala in Revista 22