Integral pe Blog de europarlamentar
Traian Ungureanu, dupa o dezbatere din Parlamentul European în care Ran Curiel, ambasadorul Israelului pe lîngă UE şi NATO, a fost tăvălit cu poftă într-o baie de imprecaţii şi calomnii, la graniţa care desparte şi nu prea furia de infantilism:
.jpeg)
În acest recitativ turbulent, Israelul e vinovat înainte de toate şi dincolo de faptele brute. Fapte? Care fapte? Aşa ceva nu există sau nu contează pentru europarlamentaii care au atacat din toate direcţiile Israelul şi au poetizat pe tema blocadei israeliene aducătoare de mizerie palestiniană.
Iată faptele, cu toată neplăcuta lor lipsă de poezie: Gaza a fost evacuată de trupele israeliene şi preluată printr-o lovitură de stat violentă de Hamas, organizaţia teroristă înarmată de livrări iranene şi siriene. Gaza, aşa numita ţară a suferinţei, a devenit imediat o rampă de atac, folosită de Hamas pentru mii de atacuri cu rachete şi misiuni teroriste împotriva Israelului. Blocada instituită de Israel filtrează rachetele şi muniţia livrate de Iran pe uscat sau pe mare, nu alimentele şi livrările de echipament civil.
Acum 2 ani, intervenţia militară israeliană în Gaza a ţintit centrele de comandă Hamas de la care porneau atacurile cu rachete împotriva Israelului. După încheierea misiunii şi reducerea drastică a atacurilor, armata israeliană s-a retras. Blocada anti-echipament militar a rămas în vigoare dar peste 10.000 de tone de livrări civile sînt admise săptămînal prin posturile de control de la limita fîşiei Gaza (Egiptul a impus propria blocadă, alarmată de expansiunea şi de ostilitatea Hamas).
Misiunile de ajutor pornite pe mare spre Gaza sînt o întreprindere propagandistică masivă care nu urmăreşte atît să ajute populaţia din interior cît să provoace răspunsuri israeliene ce pot fi apoi speculate mediatic. Exemplul flotilei interceptate recent de comandouri israeliene e clasic. Acţiunea a fost organizată de IHH, o organizaţie islamică turcă ale cărei legături cu Partidul Binelui, o asociaţie condusă de apropiaţi Al Qaida, e dovedită şi publică. Iniţiatorii au racolat trupa obişnuită de pacifişti, militanţi pro-palestineieni, politicieni naivi sau isterici şi anarhişti în căutare de violenţă.
Israelul a avertizat cu săptămîni în avans că nu va admite intrarea navei în apele teritoriale israeliene. Guvernul israelian a propus „flotilei” o soluţie simplă: să descarce mărfurile într-un port israelian, după care ajutoarele să fie transportate în comun spre centrele de distribuire din Gaza. „Flotila” nu a răspuns acestor propuneri, pentru că nu îşi dorea o banală operaţiune umanitară ci un incident major cu autorităţile israeliene.
Comandoruile israeliene au intervenit şi au fost atacate cu brutalitate de pacifişti înarmaţi cu drugi de fier, cuţite topoare, arme de foc şi alte instrumente aflate îndeobşte în dotarea unui bun pacifist. Soldaţii israelieni au răspuns şi 9 persoane au fost ucise. Alături de regretul pentru pierderea de vieţi omeneşti, trebuie reţinut că 9 oameni au fost practic sacrificaţi pentru a cauţiona o lovitură propagandistică. Într-adevăr, acţiunea flotilei a fost un succes moral major. Tema a fost imediat preluată de măcelăria mediatică de serviciu şi transformată în act de incriminare totală a Israelului.
Guvernul turc, odinioară aliat al Occidentului şi al Israelului, mai nou forţă pro-islamică şi aliat al Iranului, a orchestrat dimensiunea politică a incidentului şi a dezlănţuit un val de manifestaţii şi mitinguri de promovare a „martirilor” de pe flotilă. Toată această poveste construită pe orbire şi goală de adevăr faptic a fost înghiţită entuziast de Parlamentarii europeni stîngişti şi „umanişti” care au construit recitalul de la dezbaterea din Parlament.
Momentul „Flotila” nu e încă un episod în istoria lungă a operaţiilor de propagandă pro-palestiniene. Ne aflăm într-un moment de cotitură şi, dacă Occidentul nu înţelelege că are acelaşi adversar şi e pîndit e acelaşi pericol care paşte Israelul, efectele vor fi grave şi ireversibile. Ce s-a întîmplat acum e o deplasare masivă spre asaltul colectiv şi şantajul moral, cu participarea combinată a terorismului şi a politicii democratice. Noua tactică e provocarea directă sub scutul aşa numitelor misiuni umanitare şi e de aşteptat ca litoralul israelian să fie luat cu asalt de noi şi noi „flotile”.
La celălalt cap al operaţiei lucrează Iranul nuclear, cauţionat politic de Turcia. Cercul se strînge şi Israelul devine cu fiecare zi care trece obiectul unei ipoteze pînă acum de neconceput: da, e posibil, legitim şi moral să lovim Israelul. Încet-încet, propunerea a încetat să fie critica Israelului şi a devenit acţiunea directă împotriva Israelului. Evident, Israelul rămîne o „nucă tare” dar ceva s-a schimbat şi împinge spre un conflict grav, poate un război. O unanimitate oarbă, pe jumătate voluntară pe jumătate solidară prin nechibzuinţă, presează din toate părţile. Aşa numitul „conflict” din Orientul Mijlociu nu mai are nimic mijlociu şi se îndreaptă rapid spre o ciocnire de proporţii nebănuite.