În fond, toată presa, mediul academic, legislaţia aberantă, o multitudine de megapolitici sau microstrategii impuse societăţii pe căi lăturalnice, precum şi o sumedenie de ONG-uri isterice şi alţi idioţi utili, sunt în slujba unor fixaţii ideologice anti-europene. Dispreţul faţă de istoria şi civilizaţia europeană, ura pentru bărbatul alb, toleranţa dusă la masochism, obsesiile pacifiste, confuzia între patriotism şi naţionalism îi convin de minune lui Erdogan. Cum să nu aibă un discurs pro-UE? Măcar şi numai pentru că i-a oferit motivul de a pune pumnul în gură armatei. Nu e de mirare că, după rezultatele pe care le-a avut până acum apropierea Turciei de UE, se poate crede că scopul a fost întărirea islamului şi nu democratizarea.
►►Florina B.
Ca majoritatea covârşitoare a dictatorilor contemporani, Regep Tayp Erdogan e un om simplu. S-a ridicat cu greu din sărăcie. A crescut într-o familie numeroasă, pe care a ajutat-o când era copil vânzând covrigi pe stradă. A terminat un liceu de imami şi a făcut studii superioare cu mari sacrificii. Cunoaşte din proprie experienţă deznădejdile şi umilinţele amărâţilor şi ştie să le vorbească pe limba lor. Şi tot ca majoritatea covârşitoare a dictatorilor a învăţat câteva lucruri despre democraţie, destul cât să mânuiască limba de lemn, dar nu atât cât creadă în valorile sale. În 1998 a fost condamnat la închisoare pentru incitare la ură religioasă pentru că a recitat în public câteva versuri din poetul kemalist Ziya Gökalp: "Moscheile ne sunt barăci, cupolele căşti, minaretele baionete şi credincioşii soldaţi..." . De când a părăsit forumul de la Davos trântind uşa, este alintat pe site-urile radicalilor islamici cu titlul de Erdogan Magnificul.
Vizirii
Ca şi Ahmadinejad, Erdogan e modest, harnic şi scârbit, nu fără motiv, de Vest. Spre deosebire însă de dictatorul iranian care e un şmecher brutal ce profită de un context favorabil, Erdogan e destul de înţelept să se înconjoare de consilieri remarcabili ca Ahmet Davutoglu şi Karim Ibrahim. Ibrahim publică dizertaţii despre înţelepciunea islamică, maeştrii sufiţi, gândirea lui Mulla Sadra şi alte teme cu parfum exotic care aburesc sfertodocţii leşinaţi după multiculturalism. Numele lui Davutoglu este legat de conceptul de neo-otomanism şi de orientarea politicii externe a Turciei către o diplomaţie pragmatică, fără probleme cu vecinii.
Amândoi au nişte cv-uri superbe şi solide, le merge mintea, arată occidental, vorbesc bine, şi încântă presa numai pentru că îşi încep frazele cu platitudini de genul „Turcia este la răscruce de drumuri între Sud şi Nord, Est şi Vest...”. Dacă mai continuă cu alte câteva idei îngrijite şi logice, atunci gata, şi-au cucerit un loc cinstit nu numai între intelectuali, ci între vârfurile gânditorilor democratici actuali. Din păcate, totul e o scamatorie verbală. Teoria sună bine şi practica e confuză, Vestului i se serveşte un mesaj frumos împachetat, iar propriilor cetăţeni măsurile practice (pumnul în gura presei, ameninţări pentru kurzi, zeci de arestări între liderii militari, discriminarea populaţiei nemusulmane, manipularea istoriei în legătură cu trecutul creştin al Asiei Mici şi genocidul armenilor, etc.)
Ibrahim este mai filosofic, mai profund, mai reflexiv. Davutoglu oferă imaginea unui manager pragmatic (deşi marota lui cu „risc zero cu vecinii” e o utopie). Primul relativizează valoarea gândirii europene, celălalt, sub pretextul că e practic, justifică o interpretare elastică a angajamentelor unui membru NATO şi candidat UE care se apropie de Siria, Iran şi Hamas. Până la urmă, concluzia amândurora e că ce e bun există deja şi în Turcia, iar ce nu, sunt fiţe occidentale sau detalii neesenţiale. Nu suntem departe de gândirea califului Omar care a poruncit distrugerea bibliotecii din Alexandria pentru că, dacă avea ceva bun era şi în Coran, dacă nu, era inutil. Pentru cine are răbdare să citească scrierile celor doi, intrarea Turciei în Europa devine de fapt o lecţie pe care o primim noi de la turci.
Postmodernismul faţă cu (neo)otomanismul
Chiar dacă e luat în sens peiorativ, neootomanismul nu poate aduce ceva bun. Otomanismul secolului XIX era o mişcare legată de Revoluţia Franceză, Rousseau şi Montesquieu. Adepţii săi nu au ajuns niciodată la putere. Erdogan, Davutoglu şi Ibrahim sunt la putere şi nu făcut până acum ce fac liderii reformatori. Neo-otomanismul lor are la îndemână din ce în ce mai multă putere politică, destulă putere militară şi economică, duplicitatea discursului oriental, precum şi limba de lemn a establishmentului occidental. Adică o mare cacealma.
Bruxelles-ul vede că treaba nu merge, dar corectitudinea politică îl împiedică să spună pe şleau de ce. În fond, toată presa, mediul academic, legislaţia aberantă, o multitudine de megapolitici sau microstrategii impuse societăţii pe căi lăturalnice, precum şi o sumedenie de ONG-uri isterice şi alţi idioţi utili, sunt în slujba unor fixaţii ideologice anti-europene. Dispreţul faţă de istoria şi civilizaţia europeană, ura pentru bărbatul alb, toleranţa dusă la masochism, obsesiile pacifiste, confuzia între patriotism şi naţionalism îi convin de minune lui Erdogan. Cum să nu aibă un discurs pro-UE? Măcar şi numai pentru că i-a oferit motivul de a pune pumnul în gură armatei. Nu e de mirare că, după rezultatele pe care le-a avut până acum apropierea Turciei de UE, se poate crede că scopul a fost întărirea islamului şi nu democratizarea.
E păcat că David Cameron a ales un populism ieftin la Ankara. Pe lângă câteva adevăruri şi complimente pe care e normal să le spună gazdei un prim ministru aflat în vizită oficială, a strecurat câteva tromboane şi a sugerat că motivele reale de speranţă pe care le oferă dinamismul demografic şi economic pot să compenseze deosebirile de obiective strategice care apar din ce în ce mai mari între Turcia şi Occident. E adevărat că turcii au fost purtaţi cu vorba şi au primit mesaje necinstite de la eurocraţie şi că, în fond, nici nu au nevoie de UE, după cum afirmă Daniel Hannan. Nu cred însă că se poate pune pe seama Europei creşterea radicalismului. Aşteptarea nu înseamnă numaidecât şi atingerea compatibilităţii cu sistemul european.
Criză europeană şi musulmană
Europa de azi nu convinge. Purtătorii săi de cuvânt (establishmentul UE, intelectualii şi, din păcate, de multe ori, Biserica) nu sunt credibili moral, au o argumentaţie intelectuală slabă şi încâlcită, preferă clişeele şi formulele magice în locul dezbaterii consistente. Să ne amintim că musulmanii nu s-au impus în trecut numai prin groaza pe care au semănat-o, ci şi datorită corupţiei din lumea creştină. Mulţi oameni de rând au preferat islamul lipsei de moralitate a liderilor lor. Şi astăzi preoţii sunt păcătoşi şi corupţi, intelectualii se prostituează cu ideologii strâmbe, conducătorii politici sunt în cel mai bun caz prizonierii trepăduşilor.
Situaţia nu este critică din cauza lipsei de resurse a culturii iudeo-creştine, ci tocmai pentru că nu se face apel la aceasta. Un intelectual cu şira spinării nu ar putea fi ţinut în şah de textele lui Davutoglu. Criza islamului este din ce în ce mai greu de ascuns sub preş. Cu toţi banii care sunt în lumea musulmană, nivelul de educaţie rămâne scăzut, iar tehnica este accesibilă numai prinţilor petrolului, militarilor şi teroriştilor. Mărturiile celor care văd că islamul nu răspunde întrebărilor omului devin din ce în ce mai frecvente şi mai cunoscute (voi reveni asupra acestui subiect în alt articol). E nevoie de foarte multă garagaţă şi violenţă pentru ca atenţia lumii să fie distrasă de la inconsistenţa doctrinară, atmosfera socială şi deseori familială extrem de apăsătoare şi de la corupţia intrinsecă a lumii islamice.
Pe termen lung, singura soluţie rămâne cea propusă de Benedict al XVI-lea în septembrie 2006, la Regensburg, adică o dezbatere asupra celor două culturi şi religii, fără ocolişuri corecte politic. „O raţiune care este surdă în faţa dumnezeiescului şi împinge religia în domeniul subculturilor este incapabilă de dialogul culturilor”.
Din păcate, „istoria ne învaţă că oamenii şi naţiunile se poartă înţelept numai după ce au epuizat toate celelalte alternative” (Abba Eban). Aşa că trebuie să ne aşteptăm la celelalte alternative: va continua apropierea Turciei de islamul radical, se vor prelungi discuţiile sterile cu UE, se vor mai risipi bani publici şi se va adânci drama celor care vor se elibereze de fundamentalismul islamic şi dau de radicalismul secular.