Nu sunt cazuri izolate, ci un fenomen de masă. Al-Jazeera afirmă că numărul celor care se convertesc atinge un 1.600.000 pe an în Africa şi, bineînţeles, pune cifra pe seama prozelitismului creştin.
În Irak fenomenul a început deja după Primul război din Golf. Acolo se vorbeşte de 70.000 de musulmani care au trecut la creştinism (în afara acelui sfert de milion de creştini caldeeni care sunt acolo de secole).
În Indonezia, câteva organizaţii musulmane din Bekasi şi-au anunţat recent intenţia de a organiza un centru misionar şi unităţi paramilitare la moschei pentru a opri convertirile.
În 1990 se pare că erau 16.000 iranieni creştini în toată lumea. În 1994 acest număr a crescut la 30.000 şi în 1999 la 55.000. Dacă în Africa mai merge pretextul cu prozelitismul, în Iran acesta e exclus. Cei care locuiesc acolo şi fac această alegere riscă totul: închisoarea, răpirea, tortura şi nu de puţine ori martiriul. Apărarea lui Mehdi Dibaj este unul din cele mai importante texte creştine contemporane şi nu poate fi explicată de nici o acţiune de prozelitism. Este pur şi simplu rodul unei credinţe mature şi a celei mai realiste lucidităţi.
Chiar şi în secularul Bruxelles, se pot vedea la unele slujbe (de exemplu, la rugăciunile pentru vindecare de la biserica Colegiului St. Michel) persoane care îngenunchează şi se prosternă ca musulmanii.
Ce nu mai merge
Motivele acestei fenomen şi căile prin care se ajunge la decizia de a renunţa la islam sunt foarte numeroase şi complexe. Nu pot fi clarficiate într-un articol.
Unii foşti musulmani au fost dezamăgiţi de lipsa de logică a Coranului şi de limba arabă de slabă calitate cu care e scris textul. Mumin Salih crede că numai cine nu ştie bine araba poate fi impresionat de Coran. Frazele sunt neterminate, lipsesc semne punctuaţie, nu se respectă acordurile, raţionamentele nu sunt coerente.
Alţii au început să îşi pună probleme asupra islamului după 9/11. Au fost provocaţi să justifice măcelul şi nu au găsit răspunsuri satisfăcătoare. Imamii nu sunt obişuniţi să explice, ci numai să predice (ameninţător). Au fost luaţi complet pe nepregătite când au fost invitaţi la dezbateri publice în care să dea socoteală de credinţa lor. Fie s-au prezentat slab, fie au evitat o dezbatere deschisă pe motive infantile. Un rol important l-a avut cartea lui A. M. Kahn, Jihadul Islamic – o moştenire de convertiri forţate, imperialism şi sclavie care prezintă extrem de bine documentat sălbăticia, umilinţele şi înapoierea intelectuală pe care a adus-o islamul popoarelor cu care a intrat in contact.
În unele ţări cu populaţie musulmană importantă, victime ale catastrofelor (Sudan, Indonezia), faptul că ajutoarele aduse de ţările creştine au fost mai numeroase şi mai eficient utilizate decât cele de la ţările musulmane bogate a ridicat semne de întrebare.
Unii şi-au schimat părerea doar navigând pe internet, au devenit agnostici sau creştini şi au crezut ani de zile că sunt izolaţi în convingerile lor până când şi-au dat seama că sunt mulţi alţii ca ei. Alţii au văzut că nu găsesc în Coran destul sprijin şi îndrumare pentru toate greutăţile şi nevoile omeneşti. Sunt şi numeroase cazuri în care se vorbeşte de vise şi de vindecări inexplicabile.
Cum de nu se ştie
Elitele presei vestice refuză să vadă o problemă în islam. Ca să o facă, spune rabinul Aryeh Spero, ar trebui să spună de ce parte sunt. Marea majoritate nu se indentifică cu valorile iudeo-creştine şi ar fi stânjeniţi să se arate patrioţi şi să lupte pentru cultura vestică. Dacă islamul nu e o problemă, căutările celor care îi văd slăbiciunile sunt irelevante.
Pe de altă parte, după cum a spus şi Benedict al XVI-lea la Regensburg: mentalitatea actuală nu ţine seama decât de ce este demonstrabil ştiinţific şi a împins astfel în religia în domeniul subculturilor. Aceasta atitudine face ca dialogul autentic între culturi să nu poată avea loc în mod semnificativ exact acolo unde sunt dificultăţile cele mai mari, adică în domeniul religiei.
În plus, la creştini există şi o jenantă lipsă de cunoaştere a propriei lor religii, culturi şi istorii, care îi face să creadă că islamul şi creştinismul ar fi oarecum înrudite. Alain Besancon
şi alţii cred că nu sunt suficient de apropiate. Dumnezeul creştinilor şi al evreilor se apleacă spre om şi apropierea dintre ei duce la încheierea unui Legământ. Allah nu interacţionează cu omul. Coranul este un text etern, necreat, indiscutabil. Biblia este un text revelat.
În Coran, Abraham (Ibrahim) nu e nici evreu, nici creştin. Tot textul jonglează cu cuvântul musulman, care înseamnă totodată „supus” şi adept al religiei musulmane. Maria, mama lui Isus, este sora lui Moise şi a lui Aron. Coranul susţine că redă puritatea celor două testamente care au fost falsificate de evrei şi creştini. Isus nu se consideră un „asociat” al lui Dumnezeu, ci numai un simplu profet. El neagă Treimea, nu a murit şi nu a înviat.
Coranul nu vede în creştinism un monoteism datorită Sfintei Treimi, pe care o prezintă ca Dumnezeu, Isus şi Maria. Cel mai grav păcat, care nu poate fi iertat, este al celor care pretind că se „asociază” cu Dumnezeu: evreii şi creştinii.
Aşadar, nu se poate vorbi de trei religii abrahamice sau revelate, şi cu atât mai puţin de „religiile Cărţii”. Acest termen are un sens negativ şi este utilizat pentru a-i defini pe dhimi, adică pe cei inferiori juridic musulmanilor, care trebuie să plătească o taxă pentru a îşi păstra proprietăţile şi a rămâne în viaţă (spre deosebire de păgâni). În islam, „oamenii cărţii” nu sunt creştinii evreii şi musulmanii cum ar părea la prima vedere, ci cei a căror credinţă e legată de o anumită carte (nu neapărat Biblia): evreii, creştinii, zoroastriştii şi sabaenii.
Florina B.